Interviu cu Cosmin Leucuţa, autorul cărții „Laptele negru al mamei”

Emanuela Istrate: Informațiile despre autorul Cosmin Leucuţa și despre cărțile pe care le-ai publicat le găsim pe Google, dar ne poți spune câteva lucruri despre omul Cosmin Leucuţa?

Cosmin Leucuţa: Desigur. Sunt un om cu gusturi simple, obișnuit cu puține și care trăiește cu puține. Distracțiile sunt reduse, dar cred că asta le conferă o savoare mai puternică. Casa mi-e goală. Am un pat în care dorm, o masă la care mănânc, un pahar din care beau. Ascult muzică rock cât de des pot, și am o bibliotecă pe care o încarc din ce în ce mai tare, până când se va prăbuși peste mine. (râde) Am și o pisică pe nume Cocuța, care îmi ține companie atunci când scriu.

E.I. Se spune că devotamentul față de pasiunea noastră ne poate schimba viața. Tu crezi că scrisul te-a schimbat?

C.L. Hm.

Nu știu dacă pot să îți răspund la întrebare. Nu știu dacă scrisul m-a schimbat. Dar dacă vrei, îți răspund la o altă întrebare: nu pot să îmi închipui viața fără scris. Spun povești aproape în fiecare zi. Am început de când eram mic și nu cunosc altă variantă a mea. Mi se pare că fac asta dintotdeauna, că mereu a fost așa și mereu am fost și eu așa. Uneori mă neglijez pe mine, nu dorm, nu mănânc. Îi neglijez pe cei apropiați ca să scot din mine toate poveștile și astea sunt zilele mele. Majoritatea lor, oricum. Nu consider scrisul ca fiind o pasiune. Da, te poți dedica unei pasiuni și poți ajunge în locuri nebănuite. Dar eu nu mă distrez scriind, așa cum sunt sigur că mulți alți scriitori nu se distrează scriind. Scrisul nu e o vacanță, e mai mult o chemare și o datorie, un privilegiu. Aș îndrăzni să spun că uneori îl simt ca pe un drog.

E.I. De unde a pornit ideea principală a trilogiei „Trei culori: Negru”?

C.L. Păi, prin 2009, când am început să scriu prima parte, eram la începutul zilelor mele de romancier. Până atunci, în liceu și în facultate, scrisesem doar povestiri scurte și nuvele. Laptele negru al mamei a fost, la origine, doar o nuvelă despre o relație distrusă de gelozie și neîncredere. Nefiind destul de copt pentru a inventa ceva, evident m-am inspirat din experiența proprie. Tocmai ieșeam dintr-o asemenea relație. Mi-a luat o săptămână să scriu nuvela, dar finalul mi-a dat o idee neașteptată: dacă aș împinge lucrurile mai departe? Astfel nuvela a devenit prima parte a Laptelui. Am extins povestea la un roman, folosind tehnica poveste-în-poveste, iar la final am lăsat-o deschisă (la propriu) ca să aibă simetrie (cititorii știu de ce!). Partea a doua a trilogiei, Sămânța neagră a tatălui, am scris-o fără vreo legătură aparentă cu Laptele. Există o referință vagă la povestea Clarei Munro, dar nimic mai mult. Cele două povești sunt paralele. Personajele principale mi s-au părut a fi pline de substanță, cu niște personalități fioroase, așa că mi-am zis: „Bă, ce ar fi dacă blonda l-ar întâlni pe ticălosul ăla de Robert? Cred că s-ar lăsa cu tunete și fulgere!” Așa că i-am pus la aceeași masă și, să fiu sincer, mi se pare că ultima parte a trilogiei este cea mai reușită.

E.I. Care a fost reacția ta atunci când ai câștigat concursul de manuscrise organizat de editura Adenium?

C.L. Să fiu perfect franc, am fost bulversat. Vreo două zile am tot stat și m-am gândit că poate nu era adevărat. Am citit de vreo 20 de ori comunicatul de presă care anunța câștigătorii, să mă asigur că era numele meu trecut acolo. (râde) M-am bucurat, îți dai seama, dar în același timp m-am și întristat și nu știam de ce. După câteva zile de gândire am realizat că singurul lucru mai rău decât să nu ți se împlinească visele este … să ți se împlinească. Trecusem de un mare hop, de atunci lucrurile urmau să fie puțin mai ușoare. Mi-am dat seama că urma să îmi lipsească fiorul acela dinaintea câștigării unui asemenea premiu. Se pare că întrecerea este, pentru mine, mai bună decât câștigul.

E.I. A fost greu pentru tine tot acest proces de publicare a primului volum „Laptele negru al mamei”?

C.L. Hm, da, ai putea spune că a fost greu. Înainte să câștigi recunoaștere pentru prima dată, te bântuie mereu gândul că tot ceea ce faci este degeaba. Scrii și scrii și scrii, și în fiecare zi îți spui: „Oare o să ajungă propoziția asta să vadă lumina zilei? Oare o aibă lumea ocazia să pună mâna pe cartea asta, să vadă ce văd eu și să simtă ce simt eu acum, când o scriu?” Ca să citez din „rege”, scriu ca să mă încânte pe mine și apoi să îi încânte și pe alții. Nu cred în cuvintele celor care spun că scriu doar de dragul de a scrie. Nu există așa ceva. Egoismul ăsta, solipsismul ăsta nu are ce căuta într-un artist. Poate pare prea dramatic, dar oricine a fost acolo știe despre ce vorbesc. Mi-am petrecut un an și jumătate scriind încontinuu la cartea Laptele negru al mamei. Scriam dimineața, scriam după-masa, scriam seara, scriam în timpul nopții. Citeam și reciteam fiecare paragraf. Mergea Shine On, You Crazy Diamond pe fundal, încontinuu, iar eu citeam la nesfârșit romanul. Cred că l-am citit de sute de ori. (râde) O prietenă m-a încurajat să îl trimit unor edituri. În primăvara lui 2011 locuiam în București. Am tipărit la imprimantă vreo 10 exemplare ale romanului și am petrecut o zi întreagă trecând pe la toate editurile pe care le știam. Toți au luat manuscrisul, au mulțumit și niciunul nu a mai dat vreun telefon. După câteva luni, aceeași prietenă mi-a spus să îl trimit editurilor care organizau concursuri de debut. Am zis că nu e nimic de pierdut și l-am trimis. Prima dată a fost Herg Benet. Am fost nominalizat, dar nu am câștigat. Sincer, nu mă așteptam nici măcar la atât. Asta mi-a dat mai multă încredere în mine. Am scris în continuare, iar în anul următor am trimis din nou la Herg Benet, de data asta aveam toată trilogia. Am fost iarăși nominalizat, dar nu am câștigat. Între timp am scris un alt roman intitulat Statele Unite ale lui Dumnezeu. L-am trimis la Herg Benet și la Humanitas. Am fost nominalizat la ambele concursuri, dar pur și simplu nu reușeam să trec de bariera nominalizărilor. Îți dai seama că a devenit foarte frustrant. În primăvara lui 2013, după vreo 5 sau 6 concursuri de debut – toate terminate cu nominalizări – am trimis și la Adenium. Nu mă așteptam să câștig și nici nu am urmărit rezultatele îndeaproape. Din greșeală am dat peste comunicat și m-a pocnit fix în moalele capului. Ideea este să nu te dai bătut. Încearcă și, mai devreme sau mai târziu, vei reuși. În principiu.

E.I. Ai sau ai avut un mentor care să te susțină în tot acest proces?

C.L. Din păcate nu. Până nu mi-a apărut cartea pe rafturile librăriilor nu am cunoscut personal niciun scriitor, fie el român sau străin. Eram doar un puștan care s-a apucat să scrie într-o după-masă de toamnă, pe când avea 14 ani, și nu s-a mai oprit de atunci. Mi-ar fi plăcut să am un maestru care să mă îndrume, măcar atunci când avea timp sau chef de mine. De multe ori, scriind, te trezești în locuri din care nu știi cum să ieși, la răscruci unde nu știi ce fel de alegeri să faci și ți-ai da o mână pentru un sfat bun. Asta dacă îți pasă de ceea ce faci. Eu nu am avut norocul să primesc îndrumare. Ai mei sunt tâmplari și croitori, oameni simplu. Citesc mult, dar niciunul dintre ei nu are veleități artistice. Ce spun, maică-mea nu știa să scriu până când nu i-am pus cartea tipărită în față. (râde) Singurii mei profesori au fost cărțile. Am citit foarte mult și am încercat să intuiesc regulile și sfaturile din paginile tipărite.

E.I. Ai un blog în care ești activ?

C.L. Da, am un blog, se numește Laptele negru al mamei, dar nu am mai postat pe el de câțiva ani. L-am înființat sub denumirea de ANTOLOGIE, și publicam în spațiul acela fragmente din nuvelele și povestirile pe care le scriam în facultate. Erau chestii brute, de pe vremea când nu știam că textele trebuie rescrise înainte să le vadă publicul. (râde) Apoi am început să pun fragmente din romane. L-am abandonat prin 2012, pentru că nu aveam foarte mulți urmăritori și oricum nu sunt cine știe ce blogger.

E.I. Dacă vrem și noi să citim cartea de unde putem să o cumpărăm?

C.L. Păi, sincer să fiu, cred că tirajul este pe terminate. Probabil că mai sunt câteva zeci de bucăți, dar, dacă vrei musai să o cumperi, o poți căuta în locurile obișnuite: lanțurile de librării Cărturești și Librarium, libris.ro, elefant.ro, eMAG.ro și cred că am văzut și pe Okazii.ro un anunț în care cineva vindea un exemplar. (râde) De asemenea, se poate comanda și de pe site-ul editurii, adenium.ro. În anii trecuți am mai organizat giveaway-uri pe goodreads.com, și se înghesuia lumea la ele, dar anul acesta am preferat să las lumea să o caute.

E.I. La ce ai vrea să se gândească cititorii GoodRead.ro atunci când aud de autorul Cosmin Leucuţa?

C.L. Nu am reinventat roata. Nu ofer decât povești, simple bucăți din viața de zi cu zi. Unele sunt amuzante, altele sunt mai puțin amuzante, dar fiecare din noi își alege ceea ce vrea din ele. Eu doar îi dau omului ocazia să aleagă.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 goodreaderi s-au alăturat Tribului GoodRead.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)