Interviu cu Dani Rockhoff, autoarea cărții „Iubita mea Mercedes”

E.I. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

D.R. Voi începe cu o poveste. 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Alba-Iulia, la șanțurile Cetății și parcul din fața bisericilor, unde ne jucam pe când eram niște țânci, la statuia lui Mihai Viteazul și celula lui Horea, eroii noștri de neam, îmi saltă inima de bucurie. Să îmi îngăduie Ion Creangă îndrăzneala de a-l fi parafrazat, fiindcă prea potrivit în vorbe și dulce își începea el Amintirile din copilărie. Alba-Iulia era un oraș cu multă istorie, dar cam provincial și cam plicticos. Cel puțin așa îl vedea mama, tânjind după Sibiul ei natal. Iar părerea ei a reușit să mi-o insufle și mie.

În ’68, când Alba-Iulia a devenit capitală de județ, orașul s-a dezvoltat și în sus. Lumea a început să se mute „în Cetate”, la blocurile cu încălzire centrală și apă curentă, caldă și rece. Mai mult rece. La începutul bulevardului în construcție apăruseră o alimentară și o cofetărie. Noi, copiii, cumpărăm ișlere, doboșuri și un foarte comic „suc cu bilă”. Agitai sucul tare, iar apoi apăsai bila pe gâtul sticlei în jos. Sucul sub presiune țâșnea și stropea totul împrejur, dacă aplicai tactica potrivită. Era distracție de distracție, își merita toți banii, vreo doi lei. Iar sticla goală o returnai contra cost.

Însă asta era doar o ispravă mică. Băieții mai mari se lăudau cu alte isprăvi, mult mai grozave. Una dintre ele era că ar fi urcat “pe Mamut”. Nouă, celor mai mici, ne era frică să mergem pe colina care se vedea în zare. Acolo s-au descoperit, odată cu săpăturile pentru fundațiile noilor blocuri, colții uriașului animal preistoric. Iar în mintea noastră plină de basme cu zmei, elefantul cu fildeși ascuțiți și răsuciți cutreiera încă prin pădure, înfricoșător și flămând. Așa că, mai bine ne jucam în parcul cel mare din fața bisericilor, unde nu era picior de mamut.

Parcul era îngrijit, plin de copaci și rondouri cu flori. Lumea se odihnea stând pe bănci și rățoindu-se la noi, când ne zbenguiam prea zgomotos. O bancă o ocoleam mereu, fiind locul de exhibiție a unui bătrân onanist. În fuga noastră descreierată ajungeam și în curtea Bisericii Ortodoxe, un loc minunat, dar mult prea tăcut. La doi pași era Biserica Catolică, mereu în renovare a zidurilor exterioare, vechi de sute de ani. Înăuntru străjuiau statui, era altfel decât la ortodocși. Mai rece, mai auster, ni se părea nouă pe atunci.

Fugeam repede mai departe, pe calea pietruită cu piatră cubică. Încă un parc, în stânga, Muzeul Unirii și Biblioteca Batthyaneum. Domnul Maniu, un prieten de familie, era arhivar. El ne dădea voie înăuntru și ne povestea despre Codex Auraeus, cartea scrisă cu litere de aur. Biblioteca era un loc sacru și plin de mistere. Zeci de mii de cărți vechi și rare, documente, manuscrise și incunabule se găseau acolo, spunea el cu glas scăzut, parcă împărtășindu-ne un secret. Desigur că niciunul dintre noi nu înțelegea ce-i aia incunabulă, sau incunabilă. Dar îl iertam pe bătrân, fiindcă povestea așa de frumos.

Din bibliotecă, fugeam la aer, o luam pe lângă Sala Unirii și acolo ne opream puțin, să ne tragem sufletul. Apoi puneam palma cu degetele aliniate la frunte și-l salutam pe Mihai Viteazul, călare pe cal. Cușma îi stătea într-o parte, împodobită cu o pană semeață. În mâna stângă ținea un buzdugan, ridicat drept în sus. Cu dreapta, el își strunea calul gata de galop. Nici cal, nici călăreț, nu aveau timp de noi. Domnitorul Mihai pleca la luptă, ca să-i unească pe români.

Inspirați de exemplul lui, toți copiii ne vedeam soldați. Fugeam mai departe înspre Poarta Cetății, pe lângă cazarma militară. Multe povești mai auzisem și de acolo, care ne făceau părul măciucă. Nu demult, pe un soldat îl apucaseră dracii și trăsese cu pușca aiurea, de jur împrejur. Pe alt soldat îl găsiseră spânzurat. Să fi plutit aerul morții în aer?

Sus pe scări, lângă cazarmă, urcai la celula lui Horea, de pe poarta a treia a Cetății. Pe ușa cu gratii metalice a sinistrei celule scria Horia, Cloșca și Crișan, numele celor trei eroi ai răscoalei țărănești din 1784. Dar noi, cei de-ai locului, știam că în celulă fusese închis doar Crișan, care se spânzurase cu nojițele de la opinci. Fârtații săi, Horia și Cloșca, fuseseră trași pe roată, cum se pedepsea dorința de libertate pe atunci. Cei trei martiri mai aveau un obelisc, ceva mai jos, la care ajungeai trecând podul peste șanțurile Cetății.

Șanțurile erau adânci și pereții lor pavați cu cărămizi vechi-vechi, de pe vremea romanilor. În șanțuri creștea iarbă, însă unii creșteau și castraveți. În șanțuri se montaseră și leagăne, cu care ne dădeam de zor. Se juca fotbal în șanțurile Cetății, se bătea mingea în fel și chip. De jocuri pe computer nu auzise nimeni din Apulum. Toți copiii erau afară, la joacă, de la terminarea școlii până la lăsatul serii, când părinții îi chemau acasă.

Când am plecat din Alba-Iulia la liceul special de engleză, iar apoi la Filologia din Cluj, n-am regretat deloc. Aveam viitorul în față, aveam planuri mari. Ulterior, am plecat spre vestul țării și chiar și mai departe spre Vest, în Germania. Ultima oară am trecut prin orașul meu natal, cu mare istorie și puternic iz de poveste, în timpul unui concediu de vară. Am trecut în goana roților de tren.

E.I. Care a fost momentul în care scrisul a apărut în viața ta?

D.R. Călătoria scrisului meu a început demult și s-a profilat pe parcurs. Scrisul e mult mai greu decât cititul, chiar dacă mulți cititori își imaginează că ar putea scrie cărți infinit mai bune, decât autorii pe care îi citesc. În ce mă privește, scrisul literar a început ca defulare în poezii neconforme, pe vremea lui Ceaușescu. Îmi sprijineam capul obosit de bancheta unui autobuz cu care făceam, ca profesoara de limba engleză, naveta de la Cluj la Silivașul de Câmpie, unde fusesem trimisă prin repartiție ministerială, precum se proceda pe atunci.

Erau poezii în spiritul poeziei „Eu cred“, a Anei Blandiana („Eu cred că suntem un popor vegetal/ De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/ De unde curajul/De-a ne da drumul pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/ Cu siguranţă/ Că vom mai fi în stare să ne naştem/Din nou? Eu cred că suntem un popor vegetal-/Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?”).

Erau poezii de supărare și „de sertar”, care probabil că nu ar fi fost publicate niciodată. Cel puțin cu poezia mea, „Interzis”, precis mă luau băieții cu epoleți din vremea aceea, la întrebări. Am continuat cu traduceri neoficiale ale unor studii de teorie literară, din engleză în română, la Cluj. Apoi am scris de mână, cum se scria pe atunci, o analiză structuralistă a romanului polițist clasic.

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe Booknation.ro

La Arad, unde m-am mutat ulterior, au luat naștere două-trei proze scurte, după întâmplări reale. După ce am emigrat în Germania, în 1990, n-am mai avut timp și resurse mentale pentru scris. Acolo m-am ocupat, zi de zi, cu cifre, lăsând literele pentru altcândva. Iar acest moment a venit în anul 2000, când am început jurnalismul prin corespondență, apoi la fața locului, în „patria presei”, la Londra. La final, m-am pricopsit cu două diplome, de „general journalism” și de freelancer, cu care urma să-mi fac loc pe o piață relativ închisă pentru debutanți ca mine, care au început să scrie pentru presă ceva mai târziu.

Însă am găsit nișa: am început să fac reportaje și să iau interviuri în diaspora românească, pentru diasporeni. În limba română, deoarece niciodată nu vei scrie într-o limbă străină, chiar dacă o cunoști bine (cum cunosc eu engleza și germana), cum scrii în limba ta maternă. Paralel cu activitatea profesională de bază în Germania, am reluat profesionist activitatea în presă, pe care o începusem în anul 1990 – când a luat naștere presa liberă în România -, la ziarul Obiectiv din Arad. Pentru aceasta publicație am avut privilegiul de a-i lua un interviu la Cluj renumitei dizidente politice, acum plecate dintre noi, Doina Cornea.

Sub numele de autor Dani (de la Daniela) Rockhoff, am publicat în ziarele Weekly Telegraph din Londra, Observator și Realitatea din Arad, Timișoara Internațional, revistele de cultură și politică Dorul, din Danemarca și Sinteza, din Cluj. Am avut colaborări la revista online Agero-Stuttgart.de, la portalul românilor din Germania Rom2.de de la Frankfurt (ca reporter si redactor-șef), la agenția de știri a județului Arad, Newsar.ro, agenția de știri a românilor de pretutindeni, Romanian Global News (București), site-ul economico-financiar startupcafe.ro (București) și la emisiunile în limba română ale Radio Z, din Nürnberg.

În anul 2003, am fondat și coordonat, ca director pentru Germania, săptămânalul tipărit Curierul de Vest, în limba română, care s-a distribuit până în 2004, la chioșcurile de presă internațională de pe tot teritoriul Germaniei. În anul 2008, până la desființarea postului de radio cu emisie în limba română din București, am  transmis corespondențe de presă din Germania, pentru Radio BBC

Din februarie 2005 și până în prezent, sunt corespondentă de presă din Germania și România pentru ziarul online Hotnews.ro, știri non-stop, unde mi s-au publicat peste 1.200 de articole de presă din domeniile economico-financiar, politic, socio-cultural și al vieții în diaspora.

Cu literatura, e altceva. Sau, mai bine zis, ceva în plus. Am scris pentru Hotnews unele articole referitoare la întâmplări ale românilor din Germania și din alte țări. La un moment dat, s-a ivit ocazia reformulării acestora în stil literar și astfel a apărut prima mea carte, Căpșunarii.Povestiri, la editura Humanitas din București (2013). Cinci ani mai târziu, îmi apărea primul roman, Iubita mea Mercedes, la editura TotalPublishing, tot din București.

Iubita mea Mercedes e un roman de dragoste și nu prea. E un roman „al devenirii“ și nu prea. E un roman-frescă socială și nu prea. Este din toate câte puțin. Din întâmplările mele și ale altor personaje, am încercat să arăt cum e să fii străin în țara altora și cum devii, treptat, străin de țara ta. Alert, dar și meditativ, romanul Iubita mea Mercedes este o carte-document  a emigrației românești după Revoluție și „o lecție despre libertate”. 

În spiritul aceleiași libertăți, s-a copt următoarea mea carte, care a ajuns la finisaj. Sper ca, în toamna acestui an, să vadă lumina tiparului continuarea Iubitei mele Mercedes, romanul Dezmoșteniții – o poveste despre bani. M-aș bucura să mi se publice și un volum de restituiri, placheta Morganatica ispită – 20 de poezii interzise, scrise în vremea terorii ceaușiste și care mi-au ramas la sertar. 

E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?

D.R. Cercetarea este importantă la (aproape) orice carte de proză. În beletristică e nevoie de ea, în general, mai puțin ca la scrierile non-fiction, bazate pe documentare exhaustivă, cu bibliografii de pagini întregi. Cu toate acestea, nu poți scrie despre locuri, lucruri și întâmplări pe care nu le cunoști, deoarece veridicitatea prezentării îți va fi pusă la îndoială, cadrul și fluxul epic apărând ca nefirești. 

 Chiar și în genul romanului polițist, de aventură, SF, fantasy, horror sau romance – care alcătuie așa-numita „formulaic literature“ (literatură schematică) există clare reguli ale genului, privind plauzibilul epicului cu care îl confrunți pe cititor. Acesta are un anumit orizont de așteptare provenit atât din realitate, cât și din lecturile anterioare, are și un câmp de referințe care îl fac să depisteze relativ ușor discrepanțe, nereguli, abateri deranjante de la „ceea ce se știe că e așa“. 

 Proza scrisă într-o manieră predominant realistă reclamă documentare mai amplă. Proza subiectivă și introspectivă nu e atât de rigidă, deoarece se centrează pe fluxul memoriei sau al conștiintei autorului. N-o să plasăm romanele Virginiei Woolf în același cadru de „așteptări de documentare“ ca pe cele ale lui Thomas Mann. Însă coerența discursului – care este bazată pe știința din dosul imaginației unui scriitor – e o condiție pentru ambele genuri de roman menționate mai sus.

 În ce mă privește, documentarea la scrierea unei cărți o fac acribic, încercând să evit orice derapaje jenante. E un lucru relativ ușor, deoarece în ziua de azi nu mai ai nevoie doar de enciclopedii și cărți de specialitate, ci te ajută și online-ul, unde găsești tot ce vrei și ce nu vrei să știi. Iar când te împotmolești, sigur ai prieteni, cunoștințe sau forumuri pe net unde poți cere lămuriri în plus. 

E.I. Crezi că titlul este important pentru impactul cărții? 

D.R. Titlul cărții este „cârligul” care agață un cititor. Asta în cazul în care autorul nu este deja un monstru sacru al literaturii, pe care îl citești pentru numele, faima sa, sau plăcutele tale experiențe legate de scrierile acelui autor. No-names-ii din literatură au obligația de a găsi un titlu de mare impact, care, alături de coperta cărții și marketingul care se face acesteia, să le facă pârtie spre cititor. Titlul cărții poate fi șocant, tâmpit, lung, scurt, însă nu are voie să fie banal și nici anterior folosit de altcineva. De regulă, editurile ajută în acest sens. 

 În ce mă privește, titlul primei cărți, „Căpșunarii”, am știut că-i va enerva pe apărătorii demnității diasporei românești. Tocmai de aceea, am încercat să reabilitez acest termen, care nu reflectă o condiție inferioară, ci altceva: „A fi căpșunar e o stare de spirit. După mai bine de douăzeci de ani trăiți și munciți în străinătate, tot căpșunar mă simt. Un om plecat provizoriu din țară, oscilând între două lumi. Un om în căutarea mai-binelui, căci binele nu-i e de ajuns”. 

 Titlul romanului de față, „Iubita mea Mercedes”, e o metaforă pentru Germania, țara în care am petrecut peste două decenii, cu bunele și relele ei. Cu iubiri și trădări, aventuri și „drumuri la zid”. Cu dor de ai mei și de patria lăsată în urmă. Titlul are și o nuanță ușor peiorativă, deoarece în Germania, dar nu numai acolo, unii bărbați își iubesc mai mult  mașina, decat propria soție.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

În ce privește scrierile mele literare, cred că mai am multe de învățat. Idealul meu de scriitură e reprezentat, în literatura română, de Liviu Rebreanu și în cea germană, de Thomas Mann, iar mai nou, de Bernhard Schlink. I-am pus într-un colț al minții, ca referințe, însă mi-am dat seama că, scriind, nu pot și nu voi putea scrie niciodată ca ei. Eu, autoarea de proză Dani Rockhoff, sunt alta. În scrisul meu, story-ul romanesc cu cel jurnalistic se contopesc, deoarece sunt două condeie care coexistă. Două condeie gemene, precum este și zodia în care m-am născut.

Despre latura reportericească a scrierilor mele literare m-a făcut atentă un cititor avizat, însuși jurnalist. Despre cruzimea unor realități prezentate prea frust, fără dulcegării, m-a atenționat o doamnă profesoară. Referitor la mici alunecări lexicale, sau unele repetiții, am primit observațiile unei poetese. Trebuie să vă spun că, timp de peste două decenii, limba mea de zi cu zi a fost germana, iar acest lucru înclin să cred că a lăsat urme, atât în percepția faptelor, cât și în structurarea frazei, care e altfel la nemți. Cu ajutorul unui editor bun, aceste tare pot fi înlăturate. Iar între timp, trebuie să spun că mă simt mult mai acasă în limba română, decât eram acum câțiva ani.

E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?

D.R. Mă interesează politica și economia lumii, să gândesc și să călătoresc. Ultimul lucru nu îl fac singură, ci împreună cu soțul meu, nu doar iubit partener de viață, de foarte mulți ani, ci și un adorabil tovarăș de drum. Umorul, inteligența și spontaneitatea sa fac mereu surpriza zilelor mele. Înclin să cred că latura umoristică a scrierilor mele i se datorează mai ales lui, eu fiind, îndeobște, „serioasa și organizata” familiei. 

 Mai am pasiunea noutății, care se reflectă în faptul că mă exasperează repetitivitatea excesivă. Probabil că e o idiosincrasie legată și de Zodia Gemenilor, sub semnul căreia stau. Gemenii sunt „argint viu”, guvernați de Mercur, mesagerul zeilor, nu le place inactivitatea și toropeala. E un lucru bun pentru jurnalism, mai puțin bun pentru oamenii domoli cu care mă confrunt. 

E.I. Ai un obicei zilnic de a scrie?

D.R. Nu scriu la modul creativ zilnic, deoarece și scrisul își are limitele lui, iar eu mai am și alte treburi profesionale, pe lângă scris. Pentru presa online la care am colaborări, o fac de două ori pe săptămână, sau când apare vreun subiect important pe mapamond „which I cover as a freelancer”. Mai nou, am început să scriu și recenzii de cărți pentru booknation.ro, lucru care îmi face plăcere, e în regim de voluntariat. Dacă tot citesc (lucru pe care l-am uitat la pasiunile de mai sus), de ce să nu și scriu despre ce am citit? Am o perioadă de respiro acum, după terminarea volumului de povestiri și a celui de-al doilea roman. 

 Și totuși da, într-adevăr, în ultimele luni am scris aproape zilnic, deoarece aș dori ca noul meu roman, Dezmoșteniții, să apară în luna septembrie. Acesta duce protagoniștii Iubitei mele Mercedes (cu acțiunea în Germania și UK), în România, „o țara de dezmoșteniți”. Pot spune însă că mă resimt după acest efort suplimentar și îmi voi acorda o pauză de scris cărți, de câteva luni. And the next year will bring new ideas, more power and a fresh beginning!

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

D.R. Activitatea mea de jurnalistă poate fi urmărită pe Hotnews.ro, știri non-stop, mai ales la rubricile de politică și economie externă. www.hotnews.ro Google dă la căutare și sute de articole arhivate, pe care le-am scris pe parcursul multor de ani de presă. Restul s-au pierdut pentru public, anumite site-uri sucombând sub povara concurenței. 

 Stocul cărții „Căpșunarii. Povestiri” este în mare parte epuizat în librării și în online, însă poate fi încă achiziționat pe www.emag.ro (prin Cartepedia), sau pe site-ul editurii Humanitas, www.humanitas.ro.

Romanul „Iubita mea Mercedes”, apărut anul trecut la editura TotalPublishing din București, poate fi cumpărat pe www.libris.ro , www.librarie.net , în librariile Cărturești și pe www.carturesti.ro . O ofertă specială a romanului, cu autograf, poate fi achiziționată pe www.giftbooks.ro , site special de cărți-cadou. Cu mare plăcere pot expedia contra cost o serie de exemplare de autor, cu dedicație și autograf, celor care îmi scriu un mail la dani.rockhoff@gmail.com.

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?

D.R. Fiecare cititor este pentru mine o aventură. În presa online, pentru care lucrez, unii cititori sunt mult mai deștepți decât autorul, cel puțin pe câte un palier de cunoștințe. Întotdeauna vei avea de a face cu cititori mai documentați decât tine pe o anumită temă, care vor alege, eventual, să își exprime obiecțiile pe net. E minunat așa. Așa și înveți. Alții sunt miștocari, sau pur și simplu rău-voitori. E plină lumea de păreri. Eu le respect pe toate, chiar și pe cele gratuit defăimătoare, care reflectă doar frustul celui care le-a postat. 

 Orice părere a unui cititor îmi este importantă, pentru că mă ajută în a evolua. Cel mai tare m-a impresionat atitudinea unuia care, luând romanul Iubita mea Mercedes la masa sa de la birt, între două beri, citea și citea…Când, într-un târziu, l-am întrebat dacă vrea să o cumpere, cu autograf, a scos banii pe loc și mi-a spus că ajunsese deja la pagină șaptezeci. 

 Cititorilor Booknation.ro le sugerez să își ia inima în dinți și să citească acest interviu. De fapt, dacă au ajuns la ultima întrebare a Emanuelei Istrate – care mi-a luat interviul și căreia îi mulțumesc pe această cale -, înseamnă că deja au ajuns la sfârșitul lui. Le mulțumesc și lor. Le mai doresc o lectură plăcută a cărților mele, în cazul în care optează pentru aceasta. Și, desigur, le doresc o minunată vacanță împreună cu familiile lor, în care, printre haine și alte acareturi, să ia cu sine o carte pentru momentele de răgaz. 

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)

📚 CONCURS NOU:

PLINUL DE CĂRȚI!

Am dat drumul la un concurs inedit în care poți câștiga 7 super cărți 📖! Dă click pe butonul de mai jos pentru a te înscrie și pentru a descoperi cărțile! 👍

PARTICIPĂ LA CONCURS

POST A COMMENT.