Interviu cu Ioan Serbu, autorul cărții „Lego”

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Ioan Serbu: Mai întâi, bună Emanuela și mersi pentru ideea, destul de surpinzătoare pentru mine, a interviului. Mă miră pentru că eu mă aflu mai degrabă în rolul celui care ia interviuri (pentru un doctorat la care tot lucrez, ceva legat de un anumit grup de poeți brașoveni), nu al celui care le dă.

Despre mine (mă simt de parcă aș fi la un interviu de angajare): m-am născut într-un orășel cam ocolit de drumuri, Agnita, cu frați și surori, cum se zice, cărora le-am spart capul și ei mi-au spart capul mie, în ordinea vârstei. La 14 ani ai mei s-au gândit c-aș putea face o carieră în poliție și eu, gândindu-mă după ei, m-am dus la un liceu de profil din Ploiești. Tipul ăsta de liceu, cu disciplina, cu programul cazon, cu lipsa fetelor J și instrucția, e ca un preambul de 4 ani al armatei, e ca un fel de instituție mâncătoare de adolescență. Dar, compensativ, era acolo o bibliotecă destul de ok de unde, pe lângă ălea una-două cărți pe care mi le dădea o tanti, mai furam și eu vreo două: că weekendul era lung, în oraș n-aveai voie să ieși, la singurul TV băieții se uitau la meciuri și la Atomic, deci ce să și faci? Mai era o profă faină de română care mi-a orientat cât de cât lecturile, erau prieteniile pe care le-am legat și nenumăratele tâmpenii pe care le-am făcut, de unde și grămada de pedepse primite, de la consemn în unitate la plantoane de noapte, de la curățat cartofi la bătaie.

Ziceam noi că ne întăresc fazele ălea, dar adevărul e că ne cam sălbăticeau, am văzut asta un pic mai târziu, peste vreo câțiva ani. Mă rog, cam asta cu liceul. După el am dat examen la  Academia de Poliție din București, unde am intrat, din clasa noastră, trei inși din douășpatru. Nu neapărat pentru c-a fost greu examenul, cât pentru că domnea o durere-n cot de toți și de toate, o blazare infinită și, pentru mulți, o nevoie de a ieși din „sistem” (de unde unii au și dat foaia de examen ostentativ goală, sau la fel de la mișto au alergat proba de rezistență de 1 km cu spatele). În Academie au trecut patru ani în care n-am avut treabă cu literatura ci mai mult cu Dreptul și cu tot felul de chestii caricaturale, de la libertatea de exprimare la un anumit model de ofițer de poliție din mintea mea care se tot golea de conținut. Către finalul facultății am văzut că nu-mi prea plăcea mie ce urma să fac după profilul ales și, cum aveau ei câteva locuri la o formațiune specială în care făceai chestii secrete și palpitante, m-am înscris și eu. După tot felul de examene și evaluări și măsurători, am intrat.

M-au repartizat la Alba Iulia și din prima zi de muncă am știut că am dat de dracuʼ. Intrasem din lac în puț. Așa că după vreun an s-a și sfârșit cariera mea de polițist printr-o demisie foarte comică, în legătură cu care m-au trimis la psiholog atât șefii de pe-acolo cât și ai mei (care n-au mai vorbit cu mine vreun an, după ce le-am spus). M-am mutat în Sibiu, unde am lucrat o vreme ospătar-barman, după care am intrat la o multinațională. Am început și terminat Facultatea de Litere și am avut și norocul să dau acolo peste super-proful și poetul și prietenul Radu Vancu, dar și peste băieții și fetele de la cenaclul Zona Nouă.

Cum nu mai fusesem la niciun cenaclu și nici nu mai dădusem până atunci peste cineva care să-mi spună (cu detalii) că a citit orice carte cu care încercam eu să argumentez o idee sau alta, toată treaba asta mi-a picat foarte bine. Atât ca mentorat, ca să zic așa, cât și ca efervescență a unor băieți și fete care luau foarte în serios literatura, scris-cititul. Acolo, deci, am primit un duș rece cu privire la ce credeam eu că e proză și poezie, acolo am luat lecții de la puști și puștoaice cu 10 ani mai tineri decât mine, dar mai citiți, mai actuali, mai vii, mai inventivi. Acolo am descoperit că eu rămăsesem împotmolit în clasici, când lumea mergea mai departe. Și tot acolo l-am prins și l-am ascultat pe Alexandru Mușina, venit la diverse lecturi publice sau lansări de carte.

Habar n-aveam cine e, dar spiritul lui, energia, ochii ăia de care toată lumea vorbește, cinismul lui și mișto-urile subțiri mi-au picat, și ele, tare bine. Era beton în teorie, toți tăceau când vorbea el. Era un show-man complet, toți se distrau când recita/citea el. Așa că, ce să mai, am ajuns să-mi scriu licența despre el, cu gândul să vin la master la Brașov, unde știam că ține cursuri de scriere creatoare. Din păcate nu l-am mai prins, mi-au rămas doar niște înregistrări ale unora dintre cursurile lui, luate de studenți.

Dar masterul de la Brașov mi-a prins bine, l-am terminat pe dramaturgie, a trebuit să scriem o piesă de teatru. Din ăia cinci-șase cititori ai piesei mele, fata pe care-o folosisem ca model al personajului principal, recunoscându-se bănuiesc, a plâns oareșce după ce a citit. Și cred că mi-a și zis de mamă vreo două, că luasem în râs niște faze de-ale ei. Mă rog, un feedback ok. Faini profii de la Brașov, faine evenimentele literare, am avut, ce să zic, și la Brașov și la Sibiu colegi care au luat (și vor mai lua, că-s buni) cele mai importante premii din țară, pe poezie. Tot la Brașov am început și doctoratul de care vorbeam. Tot aici m-am căsătorit, de unde și existența unei fetițe noi în oraș, fiică-mea.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

I.S. Aia pentru scris nu prea știu, dar aia pentru citit pot să-ți spun. Cred că are mare legătură cu bunică-meu. Omul a fost un cititor la viața lui, ne-a lăsat și o bibliotecă, nu prea mare, erau și o grămadă de cărți despre partid acolo (că doar a fost un activist de partid și comunist convins până la moarte) dar erau și chestii faine. Era pasionat de istorie, avea toată colecția de la „Magazin istoric”. Și mai era și un mare povestitor. Copilăria mi-am petrecut-o cu basme de-ale lui. Apoi, mi-amintesc că, niște ani la rând, taică-meu creștea câte 2-3 miei așa, câteva luni înainte de Paște. Mergeam cu moșu-meu și cu mieii și el îmi povestea din război, uneori aceleași întâmplări dar de fapt niciodată aceleași, memoria lui mereu adăuga sau scotea câte ceva, la fel și imaginația mea.

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe Booknation.ro

Cred că basme. Am citit o grămadă. Apoi am dat în biblioteca orașului (unde am senzația că tot bunică-meu m-a trimis) de Jules Verne. Erau vreo patruzeci de volume, nu le-am lăsat din mână. Și am mai tot citit, habar n-am ce, dar sigur într-o dezordine totală (de care, din fapt, nici acum nu sunt prea departe). Și mă mai și ascundeam când citeam, se mai făcea mișto de asta în casă, în cel mai bun caz, mai ales când era muncă sau joacă de făcut și eu o ardeam aiurea cu o carte. Dar nu, n-am fost chiar genul autist al cărților, m-am și jucat destul. Cred că printr-a cincea am încercat să fac și eu o pastișă după începutul de la „Ocolul pământului în optzeci de zile”.

Era aproape copy-paste, doar cu nume și verbe schimbate. Au mai fost, mai târziu, niște încercări de poezii după versuri de la Metallica și o glosă care mi-a ieșit ca structură, dar de conținut nu mai știu mare lucru. Ceva optimist: morți, sicrie, determinism, d-astea. De aia-mi și aruncat-o. De fapt, am sărit peste niște ani, ăstea erau în liceu mi se pare, unde am mai tot scris chestii, am ținut și jurnal, în fine. Deci da, cred că de la bunică-meu și de la poveștile lui, de la lumile ălea altele despre care am realizat treptat că pot exista concret în cap, fără legătură și uneori mai pregnante decât cea de afară, de aici s-a născut cititul. Și uneori, tot citind, îți mai vine să scrii. Cam așa ceva.

E.I. Cum s-a născut cartea „Lego”?

I.S.  În „Lego” sunt practic o sumă de experiențe adunate, unele mai vechi, altele recente, și puse acolo, mai mult sau mai puțin la grămadă (le-am împărțit totuși dup-aia, pentru volum, dar mai degrabă în funcție de formă decât de tematică). Fondul cărții s-a adunat din ce duceam cu mine de prin familie, din școli, din care cum mi-a dat câte o împunsătură ce mi-a lăsat urme prin cap, urme ce mă incomodau. Pe unele, făcându-le publice așa, în carte, le-am mai scos. Dar fără perioada petrecută la Zona Nouă în primul rând, apoi fără întâlniri cu poeți de prin Brașov de la care, de asemenea, am încercat să mai învăț câte ceva, fără ele n-aș fi scris nimic fiindcă n-aș fi știut cum. Când s-a lansat cartea la Brașov am avut trei oameni cărora le-am mulțumit: lui Radu Vancu, lui Alexandru Mușina (decedat) și Claudiei, actuala mea soție – ea m-a pus la treabă, ca să zic așa.

E.I. Cum vezi scrisul, ca pe o pasiune sau ca pe un loc de muncă?

I.S. Și și. Deși sună ciudat să spui că „locul” tău de muncă e scrisul.

E.I. Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?

I.S. Întrebarea sună drăguț. Ca și cum aș fi publicat mai mult de una. M-am simțit contradictoriu. Înainte fusesem un pic mândru, când am câștigat al doilea loc la concursul de debut „Alexandru Mușina”, de unde și publicarea volumului. Doar că înainte de publicare am plimbat „manuscrisul” pe la niște prieteni poeți și din toate părerile primite, mi-a rămas în minte cel mai bine cea a lui Bogdan Coșa.

Bogdan m-a avertizat: amice, volumul e slab, renunță! – chiar dacă alții îmi spuseseră că e bun. Prin urmare, chiar dacă mi-a plăcut treaba cu publicatul și cu scânteia de atenție publică subsecventă, n-am știut dacă publicarea se datorează valorii volumului sau valorii celorlalte volume din concurs. Până la urmă „Lego” a fost nominalizat la niște premii, deci tot a fost ceva acolo, aș zice. Doar că totul trece foarte repede: te-ai plimbat un pic, ai citit niște poezii la evenimente, și-n curând îți dai seama că te/le repeți prea mult, devine repede ceva de lăsat în urmă și ai face bine să mergi / să scrii mai departe.

E.I. Cum începe o zi pentru în scriitor?

I.S. Păi nu știu, hai să-ntrebăm un scriitor. Pentru mine, în schimb, începe devreme, pe la 5-6, deși toată viața am urât să mă trezesc de dimineață. Dar la ora aia e bine, doarme lumea, stai într-ale tale. Spunea un scriitor, că tot vorbim de ei, nu mai știu cum îl chema, spunea că el scrie în orice condiții, cu copiii trăgând de el, sau amestecând în ciorbă, spălând geamurile sau mai știu eu ce… La mine fiică-mea e o mare devoratoare de atenție și de energie și nici să nu mă vadă stând la laptop. Dă cu pălmuțele în el de să-i sară tastele. Așa că mă trezesc de dimi (fără să fiu atât de disciplinat ca Dan Coman care la 4am e sus, și nici atât de rezistent ca Radu Vancu care la 4am e încă sus), beau cafea, fumez, și mă bag la cărți, depinde ce am de făcut. Pe la 8 începe distracția și

Între timp a venit fata și am uitat ce vroiam să zic acolo.

E.I. Scrisul te energizează sau te epuizează?

I.S. Ambele. Claudiu Komartin zicea undeva că scriind ai bucurii cu creierul tău. Foarte exact, atunci când îți iese ce vrei să spui, când ești pe un val bun. Când nu, tot rumegi la formule și la termeni și la sunet și la o idee cețoasă care-ți scapă din mână ca o știucă odihnită. Vrei să spui și cuvintele ălea potrivite, vorba aia, tot alunecă pe lângă și-uite așa stai 3-4 ore fără nimic și dormi frumos cu capul pe masă, cum se face la birturile cu tradiție și ștaif. Dar o idee bună care merge scrisă e ca un red bull.

E.I. Ai scris o carte pe care nu ai publicat-o?

I.S. Da, una pe care nu am publicat-o încă. Dacă nu se schimbă lucrurile, probabil că va ieși anul ăsta.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

I.S. Din când în când mai pun chestii pe un blog, dăpemute. Lego știu că mai e la Humanitas Brașov (nu știu la alte librării) și se mai poate comanda la Editura Tracus Arte.

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii GoodRead.ro?

I.S. Dați banii pe cărți, nu fiți zgârciți!

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 iubitori de carte s-au alăturat Tribului Booknation.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Article Tags

Iubim comentariile tale :)