B.N.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Mă întrebam adesea cum de am avut puterea să plec de la țară! Traseul vieții a fost unul mulțumitor în spatele căruia s-a aflat o muncă uriașă, temeinică, purtătoare a educației primită în familia țărănească în care m-am născut, în școli, de la oamenii cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului. Școala primară și gimnaziul în Zăvideni-Vâlcea, excepționalul liceu teoretic din Drăgășani, Facultatea de Științe Economice din Craiova absolvită ca șef de promoție. Repartiție la OLTCIT SA Craiova, unde am fost economist, șef de birou, șef de serviciu, director. După peste douăzeci ani în producție m-am transferat prin concurs în învățământul universitar din care am ieșit la pensie în 2021 ca profesor. Am scris cărți și articole de specialitate. Am călătorit în interes de afaceri sau ca turist încă de la douăzeci și șapte de ani, în Europa, Asia, Orientul Mijlociu. Legătura cu locul natal nu am întrerupt-o niciodată, povesteam diverse întâmplări, până când, la îndemnurile soției, am început să le scriu și așa a apărut Satul copilăriei.
B.N.: Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
Cartea reprezintă amintiri din copilăria mea dintr-un sat vâlcean, Zăvideni și este formată din mai multe povestiri cu subiecte diferite. Am încercat să descriu destul de detaliat trăsăturile locuitorilor, trăirile lor, modul cum își educau copiii. Cu toate că perioada a fost destul de dificilă, copilăria a fost una fericită, oamenii locului se ajutau necondiționat, iar copiii erau feriți de necazuri. În prefață este următoarea mențiune: „Cititorul are ocazia de a descoperi o memorie vie a autorului, precum și o capacitate admirabilă de reprezentare, adică de redare a unor fapte și întâmplări apuse, de zugrăvire a unor personaje din satul de altădată, al anilor 70, cu un cult accentuat al detaliilor.” (fragment din Prefață – prof. univ. dr. Dumitru Otovescu)
B.N.: Dacă trebuie să alegi între personajele tale, care îți este cel mai drag?
Nu pot să fac o diferențiere a celor care apar în carte. Părinții sunt deasupra oricăror descrieri, de la ei pornește totul. Mama Ana, bunica, monument de bunătate și înțelepciune, Moșu Onică, suportul moral în momente dificile, Nea Niculae, înțelegător și împăciuitor, Tarzana, cu vorba ei multă, locală și prietenoasă, Puie, purtător al poverii vieții, Mondiale cu zâmbetul neșters de pe față, Gocel cu sfaturile pregătite pentru oricine și toți ceilalți regăsiți direct sau printre rândurile cărții.
B.N.: Există o ordine în procesul creativ? Întâi intriga și după aceea personajele? Sau invers?
Diferă. De cele mai multe ori, povestirea începe și se termină în timpurile noastre, dar miezul este reprezentat de perioada copilăriei. Prima povestire (nu în ordinea apărută în carte) a fost Moșul, și a început în timpul prezent, de la care povestea s-a mutat în copilărie, cu mulți ani în urmă, cu obiceiuri, gânduri, haine și apoi s-a încheiat cu un foarte scurt episod din actualitate.
B.N.: Cât de greu este să respecți deadline-urile impuse de editură?
Nu am avut un deadline. Dacă mi s-ar impune, cred că ar fi extrem de dificil.
B.N.: Ai transpus anumite trăsături de caracter personale în personajele cărții tale?
În fiecare povestire se regăsesc trăsături personale. Personajele, deși oameni de la țară, sunt extrem de complexe, am descris în detaliu pe fiecare în parte și am încercat să surprind specificul fiecăruia: felul de a fi, vorba, mersul, mimica feței, modul de gândire. Sunt pasaje în care am creat dialoguri doar în gândurile lor. Toate personajele au trăsături speciale.
B.N.: Ce teme delicate ai vrea să abordezi dar încă nu ai curajul să le așterni pe hârtie?
Încă nu am decis dacă să scriu lucruri intime din viața personală. Primele emoții de iubire, frământările din fața unor decizii strict personale.
B.N.: Ai câteva tips and tricks pentru autorii care aspiră să ajungă ca tine?
Nu sunt în postura să dau sfaturi. Cartea mea este un debut timid. Trebuie curaj și un scop. De exemplu, eu am vrut să se știe cum se trăia copilăria la sat înainte de epoca digitală. Dacă cineva își imaginează că scriind o carte poate să facă bani, mai bine să intre în afaceri.
B.N.: Se spune că prima carte publicată este întotdeauna cea mai dificil de realizat. Este adevărat sau procesul creativ este la fel de greu indiferent de numărul de cărți?
Fără îndoială. Orice carte se scrie greu. În perioada scrierii trebuie să nu existe presiunea eventualului eșec, critică negativă sau lipsă de interes din partea cititorilor. Așa cum spunea cineva, mai important decât numărul celor care o vor citi este numărul celor care vor înțelege ce scrie în carte. Cu acest gând am scris Satul copilăriei.
B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
Se citește din ce în ce mai puțin. Pericolul este ca autorii să se împuțineze sau chiar să fie dezinteresați. Și ce va fi o limbă fără cărți? Școala are primul rol în reluarea interesului pentru carte, cointeresarea tinerilor pentru a-și face propriile recenzii după citirea cărții. Valoarea principală a acestor recenzii să fie originalitatea lor și abia apoi calitatea conținutului. Asta ar însemna încurajare și conținutul se va îmbunătăți cu timpul, după mai multe încercări.
B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
Postez destul de des pe Facebook, pot fi găsit pe Ion C. Stancu. Satul copilăriei se găsește la editura.beladi.ro
B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
O carte citită contribuie la dezvoltarea imaginației, a personalității. Rândurile așternute pe hârtie sunt purtătoare de emoția originală a autorului și pot fi considerate ca fiind scrise special pentru cel ce le citește. Educația adevărată se face cu propriile idei izvorâte din lectură directă. Și ce este mai valoros ca educația? Nimic. Educația este individuală, personală, nimeni niciodată nu va putea să o ia cuiva cu forța. Dacă cineva vrea să aibă acest tezaur: să citească!
