Interviu cu Luminița Aldea, autoarea cărții “ACASĂ”

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Luminița Aldea: Pentru cei ce nu mă cunosc cred că lucrul cel mai important de spus despre mine este că sunt totală în ceea ce fac. Nu pot face lucruri cu jumătăți de măsură sau fără implicare totală. Indiferent de activitatea în care mă implic – acolo este și inima mea. Dacă îngrijesc flori – inima mea e printre flori, dacă cultiv legume – inima mea este acolo, dacă scriu – inima mea se duce în cuvinte. Cred că cititorii mei – atât câți sunt – simt asta. Am spus cândva: Vreau ca oamenii să trăiască citind exact ceea ce am trăit eu scriind

E.I. Care a fost momentul în care scrisul a apărut în viața ta?

L.A. Eu dintotdeauna mi-am dorit să scriu. Eram mică. De-abia învățasem literele și să silabisesc. Am găsit o carte de-a fraților mei mai mari pe care scria: Frederic Mistral – Poezii. Am repetat de câteva ori cuvântul MISTRAL. Suna fantastic. Atunci am avut revelația că într-o zi pe o carte va fi numele meu. Mai târziu am auzit vocea lui Mihail Sadoveanu la radio și o ascultam vrăjită. Tot mai târziu am văzut interviuri televizate cu Nichita Stănescu și aveau asupra mea un efect hipnotic. Îmi era din ce în ce mai clar că nu există nimic pe pământ mai fascinant decât să te joci cu cuvintele și să le faci să fie vii după ce pui suflet în ele. Așa am început să aștern și eu pe hârtie gânduri, versuri, trăiri. Au fost ani în șir de exerciții și încercări pe care nu le-am arătat nimănui.

E.I. Ce ne poți spune despre cartea “ACASĂ”?

L.A. Despre cartea ACASĂ pot spune exact ceea ce am spus și în prefața acestei cărți. Nu cred că aș putea adăuga nimic în plus…

Dragă cititorule,

În loc de cuvânt înainte ar trebui să pun doar aceste slove scrise de mine cândva: Vreau ca oamenii să trăiască citind exact ceea ce am trăit eu scriind… dar mă gândesc să mai adaug câteva pentru deplina lămurire a cititorilor mei.

Am scris acest roman, la care am lucrat nouă ani, cu încrâncenare, cu durere, cu teamă, cu disperare că nu aş putea prinde într-o carte sufletul neamul meu, aşa cum intenţionam. Acum, când cartea e la a doua ediţie, încă nu am certitudinea că am reuşit. Probabil că nici nu se poate să prinzi într-o carte infinitul din sufletul unui popor. Sper că am prins măcar crâmpeie din ceea ce a făcut ca acest popor, bătut de vânturi şi aşezat la răscruce de imperii, zone de influenţă, chiar şi puncte cardinale, să supravieţuiască miraculos.

Îmi împărţeam timpul între rugăciune şi scris. Ar fi minunat, dacă tu, cititorule, vei descoperi în scrisul meu RUGĂCIUNEA.

Scrieam în vremuri în care, îmbătaţi de mirajul vestului, ACASA mea de româncă era în agonie, căci nu se mai punea preţ pe ea şi eu tremuram cu pixul în mână în faţa foii albe de spaimă că nu o pot prinde în slove, înainte ca ea să moară, şi să o pot lăsa moştenire copiilor într-o carte.

Şi tot împletind rugăciunea cu scrisul, eu şi cuvintele din cer ce curgeau peste mine am devenit un tot ce se cheamă romanul ACASĂ.

Am mai spus şi o repet şi acum că acest roman este testamentul meu ca truditoare a slovelor, e datoria mea achitată faţă de pământul ce m-a născut şi mă ţine şi faţă de străbuni, dar în acelaşi timp e şi moştenirea ce o las generaţiei ce vine. Nu sunt în măsură să judec – nu aş putea fi obiectivă – cât e de mare sau valoroasă această moştenire, dar atât am putut face eu punându-mi sufletul în cuvinte. Voi fi prima care să se încline în faţa celui ce va putea face mai mult.

Iartă-mi stângăciile, greşelile, neputinţele din carte, cititorule! Sunt ale făpturii limitate Luminiţa Aldea!

În schimb, acolo, unde îţi plac cuvintele şi le simţi ca făcând parte din sufletul tău şi vorbind despre tine şi pentru tine, acolo multumeşte-i Lui Dumnezeu. Eu nu am niciun merit, El m-a inspirat, El mi-a dat puterea să ţin pixul în mână şi să prind cuvintele din cer.

Sunt un soldat în slujba neamului meu. Îl slujesc după puterea mea şi cu nişte arme modeste: stiloul şi foaia de hârtie.

 Înainte de a fi scriitoare

am învăţat să trăiesc

în afara timpului…

Înainte de a fi scriitoare

Am învăţat să omor din mine

visele deşarte.

Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori disponibile pe Booknation.ro

Mi-am sugrumat încă din faşă

 dorinţele mărunte,

ca să pot trăi total pentru un vis

de dincolo de timp.

Înainte de a mă naşte ca scriitoare

Am murit.

 Apoi totul a fost uşor…

 Despre acest roman doamna profesoară Viorica Coroamă a scris:

Mi s-a întâmplat – și poate că în viață până la urmă nu există coincidențe, ci doar întâmplări ale ființei – să citesc cartea ,,Acasă” a doamnei Luminiței Aldea, despre care, recunosc, nu știam la acel moment prea multe.

Întâmplarea s-a transformat în moment de revelație, pentru că romanul ,,Acasă” a fost o surpriză care a depășit cu mult universul meu de așteptare. Este o onoare pentru mine să scriu, să-mi exprim părerea – de consumator de lectură, în ultimă instanță – despre un roman care pare să se construiască firesc, de la sine, fără mare efort.

Construit pe metaforele întuneric și lumină, și, evident, pe antiteza dintre ele, romanul prezintă destine, personaje care parcurg tocmai acest drum, de la noaptea lipsei de speranță la lumina bucuriei și împlinirii spirituale, un drum anevoios, cu multe obstacole, unele ce par de netrecut.

Încrederea în forța spiritului uman, încrederea că binele poate triumfa ca în basme, ne dă nouă, cititorilor, un sentiment de profundă satisfacție, pentru că e bine să știi că, indiferent ce se întâmplă în viață, poți trece peste, păstrându-ți condiția de OM.

Cartea vorbește despre ACASĂ, pe care personajele îl caută, îl doresc – și după lectura cărții am înțeles că și eu, și oamenii din jurul meu îl căutăm, pentru a găsi acel echilibru atât de necesar armoniei noastre interioare. ACASĂ nu este un loc, ci o stare de spirit, după cum, atît de frumos, spune autoarea:

,,Că, doar numai pentru suflete sărace, acasă e numai o casă, pentru ceilalţi acasă e şi un sentiment, ca să nu te simţi singur şi rătăcitor prin lume, e şi iarbă, e şi copac, e şi pasărea ce şi-a făcut cuib la streaşină, e şi ploaia bătând în fereastră, e şi locul spre care, rătăcind prin străini, mari fiind, întoarcem capul şi spunem cu nostalgie: Atunci şi acolo am fost fericit! Pentru cei mai mulţi dintre oameni cuvântul „acasă” e ceva ce-i poartă cu gândul spre copilărie şi spre părinţi, spre sate ascunse în munţi sau aşezate pe maluri de ape, spre locuri în care sărbătorile de iarnă şi de Paşti erau trăite ca-n poveşti.”

Acest ACASĂ, aflăm parcurgând povestea, nu se poate găsi decât păstrând legăturile cu trecutul, cu tradițiile care ne definesc ca nație, având lângă noi oameni de care ne simțim legați sufletește, pe care îi iubim și îi respectăm și având în suflet credința care vindecă rănile și regenerează ființa.

Destinul Marianei Vlaicu, personajul central, se întretaie cu alte destine, care îi schimbă viața, și asupra cărora, la rândul ei, își lasă amprenta. Un suflet pur, sensibil, trăind o copilărie de coșmar la casa de copii din Fălticeni, respinsă de femeia care a adoptat-o, pentru motivul absurd că nu este perfectă, Mariana trebuie să se readapteze, să facă față răutății oamenilor și durerii de a nu avea o familie.

Evoluția ei, de la copilul schingiuit sufletește la femeia care descoperă iubirea și miracolul maternității, este prezentată detaliat, cu prăbușiri și înălțări, cu tristeți și bucurii, cu deziluzii și speranțe.

Mariana este un artist, având vocația scrisului, dăruirea față de cuvinte fiind totală: ,,Trăiesc explozii solare infinite când scriu. Nicio fericire nu poate fi mai mare. Nu ştiu ce simt alţi scriitori, nu ştiu dacă e normal ce simt, dar eu asta simt. Se deschide cerul deasupra capului meu şi prin mine coboară cuvintele pe pământ.”Arta este și salvarea personajului, o ajută să viseze și să spere, să rămână un suflet neatins de mizeriile vieții.

Cu un realism necruțător, autoarea ne prezintă o lume – despre care știm că există, dar pe care, din comoditate, o ignorăm – cea a caselor de copii. Descoperim cu dureroasă tresărire suflete mutilate de copil, condiții inumane și monștri pe post de educatori și ne întrebăm, inevitabil, dacă acești copii ai nimănui nu sunt și ei ai societății noastre. Drama acestor copii este surprinsă sugestiv prin imaginea lor mergând mereu în rând, încolonați, ca în închisoare, ca în lagărele de concentrare, viitori deținuți sau viitoare victime.

Mai poate exista viață după o astfel de copilărie? ne întrebăm. Autoarea ne dă răspunsul cu seninătate și optimism. Omul este un miracol, care poate depăși chiar situații imposibil de imaginat. Pe Mariana Vlaicu o ajută arta, pe Stela Boroslov faptul că îl descoperă, cu ajutorul părintelui Ioan, pe Dumnezeu, pe un alt personaj, Luminița, îl vindecă iubirea. Fiecare personaj găsește în sine resurse pentru a merge mai departe, pentru a evolua și pentru a se împlini.

          Destinele prezentate sunt lecții de viață – viața atât de complexă și complicată ,,rochie galbenă din aur, infinit de iarbă şi flori, îmbrăţişare şi sărut până la contopire – deci iubire – dar şi prăpastie”.

          Modernitatea cărții reiese din faptul că timpul și spațiul sunt flexibile, nu se respectă de multe ori cronologia faptelor, dar aceste treceri se fac într-un mod firesc, grație talentului autoarei.

          Fără să ne dăm seama, trecem din realitatea dură a regimului comunist – colectivizare, magazine goale, dar și discursuri la fel de golite de sens – la realitatea nu mai puțin dură de după 1989 – pierderea locurilor de muncă, distrugerea industriei, pierderea valorilor, chiar negarea lor.

          Nu poți trăi fără să aparții unui loc – și revenim la ideea centrală a cărții dată și de titlu, ACASĂ, –  de aceea amară e observația că întreaga țară devine o casă de copii, cu părinți plecați în lume să-și facă un rost, o țară în derivă care trebuie să-și regăsească identitatea.

          Romanul se construiește ca un puzzle, armonios, cu foarte multe personaje și întâmplări. Ne fascinează poveștile auzite din bătrâni despre ritualuri magice, despre coincidențe stranii și despre oameni cu puteri nebănuite, despre înfruntarea cu destinul, despre moarte și viață, despre răzbunare și iertare, despre iubiri pierdute, dar și împlinite. După cum spunea poetul Lucian Blaga:

          ,,despre soartă și despre șarpele binelui,

  despre arhanghelii care ară cu plugul

  grădinile omului,

  despre cerul spre care creștem,

  despre ură și cădere, tristețe și răstigniri

  și înainte de toate despre marea trecere.”

          Cartea degajă forță pentru că în ea colcăie viața, bună, rea, oricum fascinantă și mereu neprevăzută, impresionând prin complexitate. Personajele sunt diverse, exponente ale galeriei umane. De la monștri, oameni care par să nu aibă nimic bun, incapabili de iubire și milă, până la suflete de înger, ,,păsări chioare”, care nu înțeleg noțiunea de rău, personajele trăiesc, suferă, se bucură și caută un sens.

          Cu un condei format, într-un stil clar și de o simplitate uimitoare, doamna Luminița Aldea ne fascinează și ne convinge, ne emoționează și ne pune pe gânduri, ne face să visăm și să ne dorim să fim mai buni. ”

E.I. Ce te-a inspirat atunci când ai scris această carte?

L.A. Viața m-a inspirat!

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

L.A. O doamnă profesoară, Paula Ciobîcă, a scris despre stilul  meu în prefața romanului CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE: ”Luminița Aldea are un stil propriu, inconfundabil, inovator în literatura română postmodernă, renunțând la sarcasmul și ironia caracteristice curentului și îmbinând la modul sublim lirismul subiectiv cu naturalismul într-o operă autentică, de actualitate și originală.”  M-aș bucura nespus ca timpul și cititorii mei să confirme ceea ce a spus doamna profesoară. În ultimă instanță asta își dorește fiecare scriitor, să fie original, inconfundabil. Nu știu care este diferența dintre stilul meu și a altor scriitori. Eu sunt eu. Ei sunt ei. Nu mi-am dorit niciodată să fac parte dintr-un cor sau dintr-un val. În artă nu se poartă și nu înving cântăreții la cor sau gramada de oameni. Ca scriitor ești singur și învingi sau mori. Nu te poate ajuta nimeni și nici inspira. Sunt eu, cuvintele și Dumnezeu care mi-a dat o fărâmă de har. Încerc să folosesc cât mai bine această fărâmă…

E.I. În prezent lucrezi la o nouă carte?

L.A. Eu am scris până acum trei romane: NISIPURI MIȘCĂTOARE –publicat în 2005, ACASĂ- publicat în două ediții: una în 2009 și una în 2014, CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE – publicat în 2014. În prezent lucrez la un roman ce se cheamă CĂRĂRI ȘI DESTINE.

E.I. Pe plan literar unde te vezi peste 5 ani?

L.A. Nu aș vrea să vorbesc despre locul unde mă văd peste cinci ani. Sufletul meu are un plan, dar mai are și o regulă de aur: să nu vorbească niciodată despre dorințe. Ceea ce îți dorești cu voce tare se pierde și nu se mai îndeplinește.

E.I. Cât de activă ești pe social media?

 L.A. Nu sunt extrem de activă pe social media. Trăiesc mai retrasă. Am nevoie de liniște ca să îmi pot scrie cărțile

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii BookNation.ro?

 L.A. Pentru cititorii BookNation.ro… Îmi doresc să îmi citească romanele și în final să ajungă să spună ceea ce a spus despre scrisul meu doamna Ciobîcă, pentru că mai mult decât să spună cineva că a găsit nemurirea în cuvintele mele, nu îmi pot dori ca scriitoare: 
” Nu am cunoscut-o personal pe autoarea romanului; și nu pentru că nu am putut, ci pentru că nu am vrut. Nu am vrut să cunosc omul, femeia al cărei nume nu l-am întânit decât, accidental, în vreun articol de ziar local care anunța o lansare de carte. M-am încăpățânat să cunosc scriitorul, literatul, artistul care, creând o operă de valoare, ajunge la sufletul cititorului și rămâne în mintea criticului de artă.

        La ce ar folosi, oare, amănunte din viața omului Luminița Aldea, când omul este supus unei vieți al cărei parcurs este, inevitabil, spre moarte? Faptul că doamna Luminița Aldea s-a născut la Mălini- oare, întâmplător, la Nicolae Labiș?- , că trăiește în Cornu Luncii, că are o casă și o grădină frumoase, că iubește pământul, copacii, florile și arba, că este la zi cu plata impozitelor – toate acestea nu o recomandă decât ca muritor. Eu am vrut să descopăr altceva. Am vrut să descopăr nemurirea. De aceea am ales să citesc manuscrisul romanului ,,Ce dulci sunt fructele amare”, finalizat în august 2011, dar nu înainte de a citi primele două romane ale domniei-sale, ,,Nisipuri mișcătoare” (apărut în 2005) și ,,Acasă” (apărut în 2009). Și mă simt îndreptățită să afirm că da, am găsit nemurirea. Nu e exagerare în afirmația mea. Da, am găsit nemurirea în opera Luminiței Aldea. Și de aceea, din acest moment voi renunța la apelativele femeie sau doamnă, pentru că Luminița Aldea este scriitoare. O scriitoare cu har, născută pentru a scrie: ,,Din când în când mă împărtășesc cu rouă și mă scald în lumină de soare.”

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

 Cititorii dvs mă pot urmări pe pagina de facebook . Se cheamă PRIETENII CU OCHII ÎN SUFLET AI CĂRȚILOR LUMINIȚEI ALDEA și este înființate de o tânără extrem de talentată, Claudia Tilia, căreia eu îi prevăd un viitor strălucit în lumea scrisului, și este dedicată nevăzătorilor. Cândva mi-am dat acceptul ca romanele mele să fie postate în variantă audio pe un site special dedicat nevăzătorilor. Tânăra aceasta le-a „citit” acolo și a hotărât să mă promoveze. Așa a luat ființă pagina.

  Cărțile mele se pot găsi doar la mine. Le trimit prin poștă  celor ce mi le cer. Acum mai am doar romanul ACASĂ, restul s-au vândut, dar încerc să mai scot încă o ediție la NISIPURI MIȘCĂTOARE și încă un set de exemplare din CE DULCI SUNT FRUCTELE AMARE.

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
BOOKNATION.RO ÎȚI FACE PLINUL DE CĂRȚI!
Am dat drumul la un concurs inedit în care poți câștiga 7 super cărți 📖! Dă click pe butonul de mai jos pentru a te înscrie și pentru a descoperi cărțile! 👍

PARTICIPĂ LA CONCURS

Article Tags

POST A COMMENT.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.