Î. Cine este autoarea Maria Anastasiu?
R. E o întrebare simplă dacă mă raportez mai degrabă la ce sunt decât la cine sunt. Sunt o studentă la Medicină dentară, în vârstă de 23 de ani, dar aș fi mai sinceră dacă aș spune că nici vârsta, nici pregătirea mea profesională nu mă definesc cu adevărat. Am scris o carte și intenționez să mai scriu și altele (sunt o scriitoare, ar trebui să reiasă de aici), am o personalitate când cam prea visătoare, când exagerat de pragmatică, țelul meu în viață este să trăiesc frumos, să mă apropii prin tot ceea ce fac cât mai mult de Dumnezeu. Subscriu la una din cele mai frumoase fraze ale lui Orhan Pamuk: „Nu m-am născut să fiu inteligent, m-am născut să fiu jucăuș și creativ.”
Î. Numește cartea care te-a introdus în universul lecturii.
R. Când aveam unsprezece ani unul din lucrurile pe care le detestam cel mai tare pe lumea asta era cititul. Nu pentru că nu aș fi avut suficiente exemple pozitive acasă, ci, dimpotrivă, în familia mea, la școală, toată lumea nu făcea decât să-mi vorbească despre binefacerile lecturii, adulții păreau să aibă o adevărată plăcere sadică în a-mi plasa diverse cărți în brațe. Și nu că aveam rea-voință, dar cărțile pentru copii mi se păreau cele mai mari prostii posibile. Aveam o blibliotecuță destul de bine închegată de cărți potrivite pentru vârsta mea – unele pe care le-am terminat cu chiu cu vai, la mari insistențe, și altele pe care le-am citit doar parțial și pe care nu le voi mai termina niciodată. Îmi mai căzuseră și câteva cărți pentru „oameni mari” în mână, proaste însă, din nefericire, neavând decât darul de a mă face să constat cu dezamăgire că și cărțile serioase sunt la fel de stupide ca cele pentru copii. Într-o zi (eram în a cincea și mă pregăteam de prima teză la mate) nașii mei mi-au dăruit un DVD cu ecranizarea rusească după „Idiotul” lui Dostoievski. Filmele erau într-adevăr genul meu și m-am uitat la lungmetrajul rusesc de vreo zece ore dintr-o răsuflare. Era ceva cum nu mai văzusem și nici nu aveam să mai văd de atunci prea des în viața mea, mă năucise complet. I-am cerut mamei să-mi dea cartea și mi-a dat-o cu observația de rigoare: „Dar ce ai de gând cu teza aia?” „Ei, lasă că citesc doar un pic…”, a sunat răspunsul meu delăsător și superficial. Un pic avea să însemne o sută de pagini pe zi, cel puțin. Nu mâncam, nu dormeam, nu mă mai jucam, de matematică nici nu mai încăpea discuția. Cartea asta pentru mine avea să fie ani de zile o adevărată obsesie. Rezultatul a fost că am venit acasă umflată de plâns pentru că luasem unul din primii nouari din viața mea, apoi m-am apucat să-l citesc pe Dostoievski integral, de la Dostoievski am trecut la Tolstoi și literatura secolului al XIX-lea, iar restul e poveste.
Î. Care este eroul tău de carte preferat?
R. Regele Henric al V-lea din piesele istorice ale lui Shakespeare. La propriu și la figurat erou, unul din cele mai nobile (din nou și la propriu și la figurat) personaje din istoria literaturii. Consider că Shakespeare a reușit să creeze cu el, din punct de vedere spiritual, ceea ce da Vinci a făcut cu Omul vitruvian, din punct de vedere anatomic. Sunt mulți cei care vorbesc despre metamorfoza uluitoare a prințului Hal din Henric al IV-lea, elogiindu-l pe Shakespeare pentru ceea ce noi numim astăzi un impecabil character development. În realitate, consider că Henric este un personaj aproape complet încă de la prima scenă. Ce frapează nu este strălucirea extraordinară cu care îi vrăjește pe toți ceilalți din piesa care-i poartă numele, ci modestia rară de care dă dovadă de-a lungul întregii sale povești. Își ascunde meritele și acceptă disprețul general cu o seninătate cum numai înțelepciunea i-ar fi putut-o oferi, nu-și acordă nici în momentul intim al rugăciunii vreun merit, nu dorește gloria pentru sine, trufia fiind o însușire pe care nu și-o permite nici măcar ca pe un privilegiu secret. Îl tolerează pe Falstaff când îi fură cea mai de seamă victorie, deși i-ar fi fost atât de simplu să dea adevărul pe față. Însă nu este vorba numai de modestie, ci și de o bunătate uriașă care acceptă totul, îl acceptă pe cel pe care-l disprețuiește cel mai mult, atâta vreme cât îi aduce un prejudiciu numai propriei persoane, ca, apoi, nu să-l îndepărteze din vreo dorință de răzbunare, ci doar în momentul în care tovărășia cu el ar fi reprezentat un pericol pentru coroană și țară. Este emblematică scena de la tavernă când Jack Falstaff, interpretându-l, mai în glumă, mai în serios, pe Hal, îl roagă să nu-l alunge niciodată, pentru că „Banish plump Jack, and banish all the world.” Shakespeare, după cum se știe, nu folosește aproape niciodată didascaliile, doar câteva strict necesare, lăsând la libera interpretare a actorilor/cititorilor anumite replici, dar în răspunsul definitiv și în același timp aprobativ, atât de simplu pe care prințul îl oferă – „ I do. I will.” – urmat unui schimb de replici atât de lungi și sofisticate în ceea ce privește construcția poetică, nu transpare decât un singur sentiment care n-are nicio legătură cu disprețul, este mila, ba chiar tragedia celui care știe că va pedepsi, dar nu are încotro fiindcă la mijloc se află lucruri mai mari decât el. Henric este lăsat aproape fără cuvinte (cuvintele altădată atât de elaborate) de compătimirea pentru cel mai josnic om din viața lui. Transpare, în această replică scurtă, lupta lăuntrică a viitorului rege dintre milă și dreptate în care dreptatea întotdeauna va câștiga, o dreptate, însă, atât de dreaptă tocmai pentru că este atât de milostivă.
Î. Te-ai implicat în procesul de design al coperții cărții tale?
R. Da și nici nu cred că aș fi putut concepe altceva, aveam o idee mult prea specifică legat de cum trebuia să arate cartea. Știam că vreau unul din celebrele tablouri marine ale lui Ivan Aivazovski, acest „poet” în culori al mărilor. Și, aș putea spune, că dinamica și transparența aceea feerică pe care le posedă tablourile lui sunt calități pe care, inconștient, mai înainte de a-i descoperi opera, am încercat să le transpun și eu în „tablourile” mele marine.
Î. Cineva din familie ți-a insuflat pasiunea pentru citit și scris?
R. Un rol fundamental în acest sens l-a avut mama mea, profesoară de română-engleză și mare pasionată de literatură. Ea m-a încurajat de când eram copil să citesc, ea mi-a recomandat cărțile potrivite și tot ea a fost și este întotdeauna primul meu cititor. E un lucru într-adevăr extraordinar să ai pe cineva în familie care să aibă și suficientă cultură, dar și suficientă obiectivitate încât să-ți facă o „critică” în care să poți avea deplină încredere.
Î. Când ai avut acel declic care te-a făcut să realizezi pasiunea ta pentru cărți?
R. Așa cum spuneam și mai înainte, am început să „devorez” cărțile de pe la unsprezece ani. Nu știu însă cât de mult realizam că lumea cărților va fi adevărata mea pasiune, asta s-a petrecut treptat pe măsură ce creșteam și descopeream tot mai mulți autori. Am cochetat cu mai multe potențiale pasiuni, printre care și teatrul, până când, undeva în primii ani de facultate, pe nesimțite, mi-am dat seama că mă îmbătasem ani de zile cu apă rece și că reveneam mereu la scris și la cărți ca un Casanova veritabil care-și înșală nevasta, dar care, orice ar fi, până la urmă tot la ea se întoarce spășit. De atunci aș putea spune că m-am transformat într-un soț fidel. Nu a existat, însă, un declic ci, mai degrabă, o limpezire, ca o reacție chimică al cărei rezultat devine evident abia în timp. Cred că nu este de fapt nimic mai mult decât procesul firesc pe care-l descria Pirandello – „Pe măsură ce talentele mele reale se dezvoltau, mă lăsau complet neputincios în fața vieții.”
Î. Cum ți-a schimbat perioada de pandemie stilul de viață și tabieturile de scris?
R. Am avut incomparabil mai mult timp. Știu că sună egoist, dar, din acest punct de vedere, lockdown-ul este probabil pentru orice scriitor de un real ajutor. Majoritatea poeziilor din prima parte a volumului meu, „Umbră ∙ Sonete în largul mării”, erau deja scrise când a început toată nebunia, ca și câteva din partea cu sonete. Poezia nu se scrie greu, e o chestiune care ține cel mult de ore, nu de zile, se poate face și mergând pe stradă și seara în pat, înainte să adormi, așa că nu pot spune că simplul fapt de a nu mai merge la facultate mi-a schimbat în vreun fel condițiile de scris. Dar una e să scrii o carte și alta e să o publici, asta am aflat abia de curând când mi-am dat seama că în contextul în care mă duceam la cursuri mi-ar fi fost incomparabil mai greu să mă ocup de tot ce presupune publicarea chiar și a unei cărți deja aproape terminate.
Î. De unde se pot cumpăra cărțile publicate de tine?
R. Volumul meu de poezii se poate cumpăra de pe site-ul editurii Mariam, www.edituramariam.ro (cu reducere) și la preț întreg de pe emag, de la librăria Sophia sau de pe www.carteortodoxa.ro
Î. Ai un mesaj pentru comunitatea BookNation.ro?
R. Să continue să citească oricât de mare li s-ar părea că este criza de timp. Ne-am obișnuit să punem cititul pe un plan secundar, să ne gândim la el ca la un moft, un ceva pe care-l facem numai după ce ne-am rezolvat toate celelalte priorități, mai mult sau mai puțin arzătoare. Foarte puțini mai fac din citit azi un modus vivendi, majoritatea îl privesc ca pe un lux, și încă unul care costă timp. Pentru o societate care și-a inventat o mie de moduri, care mai de care mai sofisticate, de a pierde timpul, suntem îngrozitor de avari când vine vorba să-l oferim cărților. De aceea celor care încă mai citesc ar trebui să li se mulțumească ca unui adevărat front de rezistență, o rezistență esențială în zilele noastre, împotriva mediocrității din care cărțile ne ajută să evadăm într-un mod real.
