Interviu cu Mihaela Manàsia, autoarea cărții ”Cartea lui Albert”

B.N.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Buna ziua! Mă numesc Mihaela Goicea-Badea, iar numele meu de autoare este Mihaela Manàsia (numele de fată). Predau limba franceză la Colegiul Naţional ,,Tudor Vladimirescu’’, în Bucureşti. M-am născut pe 14 martie 1979, în Piteşti.

Pasiunea pentru universul ficţional am descoperit-o în adolescenţă (la Râmnicu Vâlcea) şi în timpul studenţiei la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (Cluj-Napoca), când am experimentat bucuria de a scrie poveşti despre lumi interioare, dificil de analizat.

Aprecierea mea atât pentru scriitorii şi peregrinii ruşi (Dostoievski, Gogol, Tolstoi, Puşkin, Esenin, Pelerinul Rus), cât şi pentru scriitorii arabi (Omar Khayyam, Nizar Qabbani, Tahar Ben Jelloun) nu are margini. Muzica franceză, realizată de artişti originari de pe alte meleaguri (Charles Aznavour, Souad Massi, Gaël Faye …), m-a inspirat în predarea limbii franceze.

,,Cartea lui Albert’’ este prima mea carte de proză scurtă, apărută la editura ,,Coresi’’, în 2021, retipărită în 2025. Tot în acest an, la aceeaşi editură, am publicat încă o carte de proză scurtă, ,,Catalogul mamelor / Spitalul Verde’’. Amândouă au fost lansate la târgul de carte ,,Gaudeamus’’ şi în cadrul cenaclului literar, condus de domnul profesor, Vasile Poenaru (https://www.youtube.com/watch?v=-KLKE8QPIaI). În prezent, pregătesc un volum de poezii, care sper să apară în toamna aceasta.

B.N.:Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
În ceea ce priveşte ultima carte pe care am scris-o, ,,Catalogul mamelor/ Spitalul Verde’’, voi extrage câteva repere de lectură, pe care le-am scris în prezentarea care însoţeşte cartea pe site-ul editurii ,,Coresi’’.
În anul 2022, am scris primul ,,scenariu’’ al povestirii ,,Spitalul Verde’’ pe care, ulterior, l-am dezvoltat în cartea ,,Catalogul mamelor/ Spitalul Verde’’. Punctul de plecare a fost un vis reprezentativ, avut la Râmnicu Vâlcea, în casa natală. Elementele lui centrale (natura transformată în refugiu, muntele cu peştera şi, mai ales, salonul mamelor, îngrijite de nişte fiinţe reci, asexuate, suferinţa mamelor aproape cosmică, transmisibilă, odată cu injectarea serului tranchilizant, ,,Venisar’’) m-au urmărit de-a lungul timpului, frământându-mi imaginaţia, până când am luat hotărârea de a-l integra într-o poveste. M-am apucat să scriu. Am aşternut primele rânduri într-o agendă în care am regăsit o vedere de la bunicii materni, decedaţi de ani buni.

Ulterior, am rătăcit agenda, lucru care m-a întristat, deoarece reuşisem să fac un început povestirii. Cuprinsă de nefericire, din cauza pierderii suferite, am mai avut încă un vis, de data aceasta cu bunica maternă; în universul oniric, bunica mi-a dat o pană, luată chiar de la o cioară din visul pe care tocmai îl aveam; în vis, bunica era optimistă că voi reuşi să duc la bun sfârşit cartea, a cărei structură s-a modificat. M-am apucat deci să rescriu totul din minte, de data aceasta direct pe laptopul meu.

După ce am publicat cartea, am regăsit agenda, dar vederea a rămas în continuare pierdută. În tot acest complex de semne personale, generatoare de repere interioare, creative (visele, agenda cu vederea de la bunicii materni, apoi rătăcirea ei, rescrierea), metoda de dezvoltare a firului epic putea fi numai jungiană. În timpul scrierii, am încercat să decelez arhetipurile ascunse, din plan oniric, iar apoi le-am filtrat prin ochiul cotidianului, aşa cum îl percep eu.

Arhetipul central al cărţii, liantul, este Mama. Imaginea acesteia a căpătat importanţă majoră în universul construit de mine, deoarece am constatat, cu uimire, de câţiva ani buni, că trăiesc într-o realitate marcată profund de disoluţia genurilor. Consider că este nevoie să reînviem structurarea simbolică a fiinţei la genul feminin, întrucât aceasta este esenţială devenirii noastre cosmice, în calitate de specie inteligentă. Pentru mine, arhetipul mamei acţionează asemenea unei divinităţi care trăieşte în noi şi ori de câte ori o nouă fiinţă se naşte.

Din nefericire, în zilele noastre, parcă mai mult ca niciodată, mama-arhetip se află într-o închisoare (spital). Pe de altă parte, pot spune că în fiecare epocă a existat câte o închisoare pentru acest arhetip – faustică, mistică, din punct de vedere al ,,comuniunii sociale’’.

Surprins într-un complex de sentimente şi de raţiuni, copilul mamei joacă un rol esenţial în echilibrul lumii; el face parte din armonia cosmică, conlucrând la împlinirea unui ideal, cum ar spune Adler în teoria lui despre ,,sensul lumii’’ – omul are capacitatea de a fi o fiinţă social-armonioasă în cosmos.

Copilul are o nevoie firească de mamă. În ,,Minunata lume nouă’’, dublată de comentariul ,,Reîntoarcere în minunata lume nouă’’, a lui Aldous Huxley, este pusă în scenă mutilarea natalităţii, controlul acesteia prin intervenţia nefastă, limitată în perimetrul laboratorului. În opinia mea, naşterea firească de către mamă (ajutată de ştiinţă când salvează viaţa, nu când o mutilează prin control genetic) contribuie la echilibrul lumii, absenţa acesteia fiind în strânsă legătură cu maladia sinuciderii, aşa cum Emile Drukheim explică în cartea sa ,,Despre sinucidere’’.

Când natalitatea este firească, conform statisticilor acestui sociolog, sinuciderea se manifestă mai puţin, în raport cu zonele în care natalitatea este mai scăzută (,,într-un popor îmbătrânit şi dezorientat vor germina uşor dezgustul pentru viaţă şi o melancolie inertă, cu toate consecinţele funeste pe care le implică, într-o societate tânără, din contră, se vor dezvolta mai degrabă un idealism ardent, un prozelitism generos, un devotament activ.’’). Mă gândesc, de asemenea, acum, la ,,Introducere în psihanaliză’’, lucrarea lui Sigmund Freud, în care acesta aminteşte de posibilitatea unei forme de culpabilitate colectivă, pornind de la diverse complexe generate de relaţia copil-părinte; or, dacă am suprima firescul ei, acest fapt nu ar echivala cu o sinucidere colectivă?

Vă mărturisesc că nu am avut în mintea conştientă aceste idei când am conceput cartea; ideile au ieşit din inconştientul/ subconştientul meu, precum o poveste a fiinţei mele sau punând în practică o natură filozofică. Descartes spune în meditaţiile sale că demersul filozofic constă în trăirea reflexivă a realităţii, înaintea conexiunilor livreşti.
Scriind această carte, am conştientizat mai bine ce impact poate avea ,,corpul social’’(sintagmă folosită în sociologie) când apele sunt tulburi, iar credinţele zduncinate, aşa cum eu trăiesc astăzi cotidianul, augmentat prin mijloacele media folosite. S-a conturat treptat, în imaginarul meu, imaginea unei sinucideri planetare de gen – direct, pentru genul masculin, şi indirect, prin abandon, pentru genul feminin. Esenţa sinuciderii constă în abandon.

Prima parte a ,,Catalogului …’’

Aceasta poartă amprenta frământărilor de mamă şi de profesoară, în acelaşi timp. Afirmaţia de la începutul cărţii – ,,Dionisos este zeul preferat.’’ – vizează ambiguitatea la care este supus spiritul contemporan. ,,Localurile bucureştene’’, unde se strâng elevii, sunt privite cu regret. Ca orice dascăl, îmi doresc elevi care să aibă grijă de propria sănătate, să dezvolte o comunicare excelentă între ei, astfel încât, la momentul potrivit, să se poată bucura de maturizare, conform ceasului biologic al fiecăruia. În carte, ei rezonează cu fiinţele din ,,tărâmul dintre ceţuri’’, din ,,Spitalul Verde’’.
Apar totodată şi alte problematici – de exemplu, cea a satului de odinioară, în contextul lumii moderne, a suferinţei credincioşilor (corpul social al credincioşilor musulmani), totemuri străvechi (precum, podul, păpuşa) etc.

Cartea se încheie cu promisiunea unei societăţi mai bune, prin educare adecvată, conformă cu natura firească a fiinţei umane – ,,Voi veţi reclădi şcoala cu copii, care vor învăţa din nou să fie oameni.’’ Absenţa sensului – ,,Pe planeta Oubli nu există sens.’’ – devine astfel aparenţă, iar cititorul, prin însuşi actul lecturii, reuşeşte să vadă dincolo de vălul ei.

În ceea ce priveşte ,,Cartea lui Albert’’, voi prezenta de asemenea nişte repere de lectură, care însoţesc cartea pe site-ul editurii.

În ,,Cartea lui Albert” este investigată o problematicǎ actualǎ: educația şi neajunsurile ei. Descriu, în acest scop, întâmplǎri caracteristice societǎții pe care o numesc post-comunistǎ şi le exprim pornind de la o retoricǎ a evidenței; sunt conştientizate astfel trǎiri repetate ale lumii actuale. Experiența trǎitǎ atât estetic, cât şi spiritual devine un dascǎl valoros, în plan existențial.

,,Cartea lui Albert’’ este o carte-poem, specie-hibrid, deschisǎ interpretǎrilor multiple; este povestea inițierii unui copil pe baza experienței condiționate de un anumit tip de gândire şi de simțire.

Personajele reprezintǎ un cumul de trǎiri redate prin filtrul esteticului. Existǎ, de asemenea, fragmente care ar putea fi integrate în sfera reportajului, emoțiile transmise de personaje devenind astfel mult mai autentice. Nefirescul vremurilor merge mânǎ în mânǎ cu nefirescul protagoniştilor, deoarece numai în aceastǎ manierǎ forțele care animă universul, fie el şi literar, pot fi echilibrate, conturându-se, în final, un sens incert.

Poveştile, în ciuda atmosferei ireale sugerate, rămân ancorate în realitatea vremurilor moderne a personajelor, configurându-se o nouǎ paradigmǎ a omului educat (vindecat de iluzii), transfiguratǎ spiritual şi estetic. Noua paradigmă se cristalizează, din nefericire pentru eroii cărţii, într-o şcoală mult prea dură. În acest context, Albert este reprezentantul unei categorii de elevi defavorizaţi în sistemul şcolar românesc, supuşi la numeroase abuzuri, de către profesori şi de către conducerea şcolilor unde sunt înscrişi. Tabloul personajelor tragice din şcoala românească este completat şi de alte apariţii care reflectă atitudini sociale extreme (de exemplu, cazul copiilor din povestirea ,,Sinucigaşii prieteni’’ ce trăiesc stǎri anormale, ei înşişi devenind, prin actul lor profund anti-social, oponenţi tragici ai realului banalizat).

Cartea este structuratǎ în trei pǎrți.

Prima parte, intitulatǎ Cartea lui Albert, este inspiratǎ din viaţa copiilor speciali, prin prisma experienţelor considerate atipice pe care le trăiesc, prezenţi în universul şcolar românesc şi reabilitați în spațiul construit într-o atmosferă suprarealistă. Ei reflectǎ durerea/ arderea intensǎ/ interiorizarea suferinței pe care o acceptǎ cu curaj şi cu încredere în iubirea celor dragi. Intensitatea stărilor acestora depăşeşte parametrii considerați admisibili în psihiatria de specialitate, conturându-li-se în acest fel o aură de suprafiresc. Eu cred că în copiii de pretutindeni (oricare dintre ei poate fi un ,,copil de titan”) se ascund simboluri esenţiale în evoluţia societăţii ai cărei exponenţi sunt.

Toţi copiii au nevoie sǎ iubeascǎ, sǎ viseze, sǎ râdǎ. Frumuseţea lor se reflectă în unicitatea modului de a iubi care este întotdeauna personal. Din neglijenţă şi dintr-o desensibilizare profundă a societăţii contemporane, adulții îi lasǎ, uneori, sǎ se confrunte singuri cu dificultăţi care depăşesc puterea lor de înţelegere. Pǎrintele este astfel învins de sistemul opresiv şi înşelător.
Când ciobul de gheațǎ pǎtrunde în sufletul omului, Copilul de pretutindeni este trǎdat.

Albert este supus unui proces de inițiere în taina vremurilor pe care le trăieşte; el are privilegiul de a iubi şi de a simţi lumea asemenea unui copil înţelept. În ciuda prezenței materne, Albert rǎmâne un singuratic – copilul priveşte spre lume, dar se izbeşte de zidul educaţiei prost înţelese, care vrea sǎ îi oculteze devenirea peste ani. Lupta la care este supus îl face mai puternic; speranţa mamei în capacitatea lui de a rezista nu se stinge nicio clipă.

Mariama are însuşiri materne, conforme calităţii de mamă. Acestea sunt dublate de o trăire deosebită, singulară, în raport cu imaginea clişeizată a mamei din societate. Datoria ei este sǎ îşi creascǎ fiul şi să-i deschidǎ ochii asupra unei realitǎți camuflate de suflul rǎutǎții care a cuprins sistemul educaţional şi lumea întreagă. Cele douǎ personaje reprezintǎ douǎ tipuri umane de singurǎtǎți (cel al mamei şi cel al fiului, în raport cu societatea contemporană), fiecare având un rol unic în cadrul propriei familii monoparentale. Rolul de formator poate fi oricând inversat: copilul devine pǎrinte, iar pǎrintele devine copil.

În partea finalǎ a cǎrții (a treia), intitulatǎ ,,Cartea lui Albert – continuare”, bucuria celor doi este trǎitǎ la unison, prin participarea la urcuşul simbolic al dealului Patriarhiei din Bucureşti, de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. De la copilul neajutorat, stigmatizat de persecuțiile dascǎlilor insensibili, Albert trece pe o nouă treaptă de iniţiere în tainele vieţii, menită să îl întărească; el este chemat să înțeleagǎ lucruri mai profunde. Mariama are încredere că înaintarea în vârstă a acestuia îşi va pune amprenta asupra capacităţii lui de înţelegere.

Pe întreg parcursul lor iniţiatic, puținii oameni ce li s-au alǎturat devin aliați valoroşi, suprafireşti prin modul autentic în care îşi trăiesc viaţa şi prin capacitatea lor de a se ocupa de aspecte neobişnuite din existențǎ (figura bătrânului preot, surprins în timp ce cădelniţează, în visul lui Albert, este sugestivă).

Senzorial, extrasenzorial, ludic şi spiritual, aceste patru însuşiri caracterizeazǎ cel mai bine modul de a fi al celor douǎ personaje amintite mai sus. Existǎ o diferențǎ majorǎ între mamǎ şi fiu: mama este puternicǎ, ocrotitǎ de propriile-i credințe, fiul pare lipsit de apǎrare, dar intelectul său şi non-acțiunea pe care o adoptă în mod aparent îl ajutǎ sǎ îşi formeze imunitatea în faţa nedreptăţii din societate.

B.N.: Dacă trebuie să alegi între personajele tale, care îți este cel mai drag?
Tania este personajul cel mai drag al cărţilor mele, figura feminină care face trecerea între lumea reală şi lumea arhetipurilor, prezentă în povestirea fantastică ,,Cum am cunoscut-o pe Tania’’. Cu Tania am reuşit să conştientizez despărţirea dureroasă dintre viaţa banală şi lumea complexă a arhetipurilor, a imaginilor, a lumilor ficţionale pe care autorul încearcă să le aducă la viaţă.

B.N.: Există o ordine în procesul creativ? Întâi intriga și după aceea personajele? Sau invers?
Ordinea este interioară. Deci nu prezint cronologic evenimentele, deoarece consider că firul narativ se află în strânsă legătură cu memoria involuntară, cu capcanele subconştientului, cu evenimentele uitate în inconştient. Pentru mine, în calitate de scriitoare, ordinea firească a evenimentelor este guvernată de aceşti parametri.

B.N.: Cât de greu este să respecți deadline-urile impuse de editură?
Nu am simţit deloc faptul că editura ,,Coresi’’ ar impune un dead-line, editorii fiind extrem de empatici cu dorinţa mea de a da cea mai bună versiune a cărţilor mele. Finalizarea cărţilor (corectura, reformulările, curajul de a spune ,,Am terminat!’’) a decurs firesc.

B.N.: Ai transpus anumite trăsături de caracter personale în personajele cărții tale?
Aşa cum au afirmat şi alţi autori, eu scriu din ,,necesitate’’ (termenul l-am preluat de la Emil Cioran). E o necesitate personală, un ghid de supravieţuire într-o lumea plină de violenţă. Drept urmare, da, recitindu-mi poveştile, sunt eu şi altcineva în acelaşi timp.

B.N.: Ce teme delicate ai vrea să abordezi dar încă nu ai curajul să le așterni pe hârtie?
Nu cred că am teme delicate, pe care nu aş avea curajul să le abordez. Când o temă prinde forţă în mine însămi, trebuie să scriu ceea ce se vrea dezvăluit.

B.N.: Ai câteva tips and tricks pentru autorii care aspiră să ajungă ca tine?
Părerea mea este că, pentru a ajunge să trăieşti bucuria de a scrie, nu trebuie să te laşi dezarmat de părerile celor din jur. Trebuie reţinute numai criticile constructive. Autorul crede în mesajul operei sale, acesta fiind un truism al curajului de a scrie.

B.N.: Se spune că prima carte publicată este întotdeauna cea mai dificil de realizat. Este adevărat sau procesul creativ este la fel de greu indiferent de numărul de cărți?
În ceea ce mă priveşte, fiecare carte are dificultatea ei de a se scrie.

B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
Pentru stimularea actului de lectură sunt trei aspecte de luat în considerare.

În primul rând, la şcoală se fac prea puţine ore de lectură sau nu se fac deloc. Bucuria de a citi trebuie descoperită şi întreţinută. Odinioară, rolul de itiţiator în actul lecturii era deţinut de bunici. Îmi amintesc cu nostalgie de vocea bunicii, citindu-mi basme populare româneşti. Apoi am început şi eu să citesc. În calitate de elev, mi-ar fi plăcut să existe cluburi de lectură în şcolile la care am fost, deoarece a citi opere valoroase este o adevărată bucurie ce te motivează în a te dezvolta intelectual, afectiv.

În al doilea rând, importantă este stimularea creativităţii. În şcolile româneşti nu sunt valorizate suficient de mult activităţile de scriere creativă. Participând tu însuţi la un act de ,,compunere’’, poţi înţelege mai bine bucuria creatorului, dezvoltând astfel hobbi-uri sănătoase.

În al treilea rând, exită cauze financiare, deoarece cărţile noi sunt destul de scumpe.

B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
Pe Facebook eu pun toate activităţile mele de scriitoare.

B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
Vă invit să citiţi cu drag ,,Cartea lui Albert’’, iar, dacă v-a plăcut, voi reveni cu ,,Catalogul mamelor/ Spitalul Verde’’, ultima mea carte, căreia i-am făcut deja o prezentare în acest interviu.