Interviu cu Ovidiu Bufnilă, autorul cărții ”Omul vălurit”

B.N.: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Unul dintre editorii americani care m-a publicat fără rezerve a avut o idee strălucită. Pentru ca să mă vălurească în universul imaginar al cititorilor americani a pus pe coperta revistei o chestie de genul următor: The return of Ovidiu Bufnilă. Trimitere directă la vestita serie cinematografică, vălurită pe întreaga planetă. Cum producția editorului american era distribuită în peste 5000 de jazz caffe din California, literatura mea văluritoare a dat nas în nas cu sute și sute de cititori americani în acestă formă extrem de originală. Nu e prima oară când se întâmplă asta. Un grup de tineri scriitori din Cehia m-au publicat plini de entuziasm asemănându-mă cu James Joyce iar o simpatică profesoară din Ohio a predat studenților ei o parte din eseistica mea ce însoțește văluritoarea filozofie pe care o dezvolt de mulți ani de-a lungul și de-a latul acestei planete magice, plină de oceane enigmatice, când duioase, când furtunoase. În Australia aventura mea literară internațională e extrem de surprinzătoare, mult de povestit, curajoasă și percutantă. Mai departe, alte văluriri fascinante, de exemplu, un înalt ofițer din NATO a tradus din Ovidiu Bufnilă în frumoasa lui limbă iar un deputat turc și-a însoțit campania electorală la Istanbul cu ficțiunile bufniliene publicate în America într-o colecție literară mai puțin obișnuită în timp ce un poet argentinian m-a publicat dezinvolt în revista lui de poezie. Chiar în acest moment, filozofia mea vălurită este prizată în Madagascar, în Japonia, în Spania și Brazilia, în Olanda și Danemarca, în Anglia și așa mai departe într-un chip magic, nebunesc și fermecător. Literatura și filozofia mea sunt însoțite de o operă muzicală pe care o cizele neîncetat și care vălurește într-o simultaneitate internațională amețitoare mii de ascultători de pe toată planeta. Și toate aceste nebunii sunt doar o infimă parte dintr-o existență vălurită și văluritoare care înseamnă muncă de ocnaș, curaj debordant și creativitate nonconformistă.

B.N.: Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
Lucrurile stau cu totul altfel în ceea mă privește, liniaritatea nu este pentru mine un ghidaj existențial, instantaneul, simultaneitatea și vălurirea fără precedent sunt punctele cardinale care mă definesc. E o existență asumată, de neînțeles pentru mulți, o existență care implică multe nereușite, unele riscuri, multă fantezie, da, o fantezie debordantă. Eu nu scriu cărți una dupa altă, de fapt nici nu scriu cărți în sensul tradițional al cuvântului. Eu mă văluresc pe mine însumi în ipostaze ficționale de toate felurile, ipostaze care sunt de fapt niște valuri. Cheia de boltă a tuturor lucrurilor pe care le fac de-o viață este ideea nebună, eretică, enerventă, tupeistă, poate arogantă sau poate tembelă, revoluționară sau reacționară, cum că universul nostru s-ar fi născut dintr-un ocean. Când afirmi așa ceva pe planeta asta riști să te bată lumea cu pietre pentru că afirmând că universul s-a născut dintr-un ocean dărâmi totul, surpi, sfărâmi tot felul de credințe, de sisteme filozofice, distrugi orice tabu, te iei în bețe cu auguștii academicieni, cu politicienii de pe mapamond, cu biserica, da, fluieri în biserică și asta e o chestie nasoală tare. Cărțile mele sunt ca niște valuri, ele se întrepătrund unele cu alte, se văluresc, sutele și miile de personajele din literatura mea se confundă unele cu alte, se împrumută unele de la altele, vălurite și văluritoare într-o dinamică nebună și revoluționară a turbulenței fără de margine. Sigur că unii îți vor cere argument, eu am argument, sunt, printre altele, și metalurg și în calitatea asta nebună am avut șansa nesperată să pătrund în intimul materiei, în intimitatea ei zvârcolitoare, să pricep sau să-mi închipui că pot pricepe ce se întâmplă de fapt, că nu există atomi ci procesualități vălurite și văluritoare. Așa că nu pot scrie o nouă sau o ultimă carte. Nu am cum. Pot să vorbesc despre acest ocean bufnilian care, uite, cucerește întreaga planetă într-un fel misterios, fără proptele guvernamentale, fără sprijin de la instituțiile ochioase culturale și așa mai departe. Dar dacă trebui să zic niște chestii despre Omul Vălurit, nebuna de carte publicată de Editura Universitara la sfârșitul anului trecut, pot să zic multe. Dar poate că cititorii care au un chef așa, anume, să se aventureze în văluririle ei, or să spună dacă da sau dacă nu. Omul Vălurit e spuma unor valuri, un val care s-a ridicat așa, mai cu moț, un val care deja se întrupează în alte valuri care, se văd la orizont sau, cine știe, poate că au trecut deja de noi.

B.N.: Cum arată spațiul în care lucrezi la cărțile tale?
Dar ce poate fi Spațiul? Uite o temă de gândire înaltă sau ridicolă, depinde cum vrei s-o iei. O carte nu se lucrează. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Eu mă bălăcesc într-un ocean fără de margine, sunt așa, o moleculă oarecare, împătimită de miracolul lumii, neimportantă în marele ocean universal. Și așa, dând din piciorușe ca un crab sau ca un crustaceu amărât, Ovidiu Bufnilă își imaginează, vai de el, că rupe gura târgului cu ideile lui vălurite și văluritoare, că face o gaură în poponeața universului oceanic cel engimatic, că cohorte de cititori înamorați de aventură oceanică vor năvăli să se adape din aceste idei nevinovate. Oh, câtă risipă de speranță! Deci, dacă e să fie spațiu de lucru, atunci mă găsiți în santină robotind ca un vâslaș de la galere, mă găsiți pe punte frecând plin de încăpățânare vestitul bulon de aur, sau agățat de parâme, sau izbindu-mă de catarg, sau căscând gura către un ipotetic arhipelag sau zgâindu-mă după o insulă fermecată. Oceanul e natura mea ascunsă, perversă, simpatică sau haioasă. Și oceanul e pretutindeni din America în Australia, din Turcia în Islanda, din Egipt în Brazilia și așa mai departe până dincolo de planeta Saturn, dincolo de Calea Lactee. Asta e nebunia…

B.N.: Dacă nu ai scrie, ce altă pasiune sau carieră ai urma?
Asta e o imposibilitate de sens, universul fiind vălurit, o astfel de posibilitate nu există în ceea ce mă privește. Creierul este vălurit așa cum este vălurit miezul de nucă. Ciudat, fantastic, colosal! Așa că oceanul universal nici nu se gândește ca amărâtul crustaceu care este Ovidiu Bufnilă să fie altcumva decât ceea ce este, aceasta fiind ipostaza lui văluritoare dătătoare de sens. Oceanic fiind prin formație, prin naștere, prin destin, prin zdruncinarea câmpurilor magnetice iluzorii și bubuitoare, Ovidiu Bufnilă poate fi, printre altele fie călătuitor de carene falnice, fie căpitan de balenieră, fie un strașnic matroz pe un velier rătăcitor dincolo de Țara de Foc, fie un cambuzier șmecher pe un feribot sau, cine știe, un grande amiral conducându-și flota maiestuoasă către o bătălie navală de neimaginat în termeni obișnuiți.

B.N.: Ce autori români contemporani admiri?
Să admir? Nu pot să nu râd, așa, cu maximă prietenie. Timpul admirației e un timp iluzoriu. Eu văluresc zeci și zeci de scriitori, mii de oameni, de ani și ani, îi iau cu mine pe corabie, îi duc în aventuri literare mai puțin obișnuite, toate de găsit în registrele navale. Nu e timp de admirație pentru că navigăm nebunește către dincolo de univers, într-o experiență literară mai puțin obișnuită, revoluționară, reală sau mai puțin reală. De ani și ani am dezvoltat proiecte literare nonconformiste în care am vălurit zeci de scriitori prețuindu-i cu toată inima mea. Oceanul universal ne conține pe toți, suntem toți niște valuri mari, mici, valuri. Ori valurile, care se mișcă neîncetat, în toate direcțiile, în toate formele lor de valuri nu au timp de admirație. Ele se oglindesc unele într-altele într-un fel misterios. E un fenomen straniu, de cercetat…

B.N.: Ai anumite etape din publicarea unei cărți care nu îți plac?
Etape? Poate valuri… Da, foarte multe valuri…. Publicarea unei cărți este o aventură maritimă teribilă, pasionantă, uneori tristă, alteori apoteotică. Am avut multe aventuri oceanice editoriale, de toate felurile… Jazzonia, de exemplu, s-a vândut într-un număr nebun de 100.000 de exemplare. Dar asta pentru că editorul meu mi-a ascultat sfatul și a vălurit Jazzonia prin arhipelagurile prin care i-am zis eu, cunoscător în ale navigației curajoase și trepidante. Așa a fost, nu altfel. Dacă au fost și valuri potrivnice în aventurile mele editoriale, și au fost cu nemiluita, m-am supărăcit pe moment, pentru că sunt un amărât de crustaceu, dar mi-a trecut pentru că spiritul meu de navigație m-a călăuzit într-un fel magic și am făcut astfel dintr-o înfrângere navală o scânteietoare victorie oceanică.

B.N.: Care este visul tău suprem în materie de colaborări?
Frumoasă întrebare, trebuie să fie și ceva de vis, un vis, acolo, recunosc asta… Visez ca amiralul, matrozul, tunarul, vâslașul, cambuzierul, ofițerul de cart, timonierul și toate celelalte ființe acvatice care mă compun într-un fel magic să cadă la pace, să nu tragă aiurea la rame, să ridice pânzele atunci când trebuie, să ia seama la sălbaticii din insule, să stea cu ochii pe toți pirații care mișună pe ocean, să ia seama la cuirasatele imperiale și la dronele care bîzîie pe deasupra valurilor… Adică să am parte de ipostaziere văluritoare coerentă, de forță, inteligentă, puternică, maiestuoasă, victorioasă în orice bătălie navală… Da, e un vis deocamdată…

B.N.: Consideri că audiobook câștigă din ce în ce mai mult teren pe piața de carte?
Oricâte aș fi eu de vălurit și de văluritor, n-am reușit până acum să sabordez vreo statistică anume care să-mi dea șansa de a vă da un răspuns în deplină cunoștință de cauză. Dar dacă popoarele acvatice de pretutindeni vor să asculte glasul sirenelor pot eu oare să mă împotrivesc?!

B.N.: Ne poți spune o întâmplare haioasă sau interesantă din perioada în care ai scris cartea?
Niște pirați fioroși m-au amenințat cu iataganele lor, m-au fugărit de colo, colo printre insulele din Mările Sudului, mi-au șparlit stickul, mi-au șmanglit acumulatorul de laptop, mi-au zis tot felul de măscări, chestii dintr-astea, din folclorul marin. Nu e de joacă, deloc.

B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
Se pare că ofițerii mei de cart n-au auzit de așa ceva. Acum, mă gândesc, ofițerii de cart poate că n-au vrut să mă supere, să-mi zică, vezi, Omul Vălurit n-o să fie citit de nimeni… Se întâmplă și chestii din astea pe o corabie… Cum am spus de multe ori, Ovidiu Bufnilă vălurește nu numai cititorii din România, ci mii de cititori din lumea largă, cutreierând oceanele… Așa că trebuie să stau de vorbă din nou cu ofițerii mei de cart, să le trag o săpuneală, să-i pun la treabă și să aflăm dacă e așa cum spuneți. Ei, bine și dacă e așa, am soluția! O să-i burdușim pe toți românii pe corabie, îi ducem pe o insulă, îi naufragiem acolo, îi lăsăm pe insulă cu mii și mii de cărți în brațe, le luăm telefoanele mobile, îi lăsăm fără WiFi… Și pe urmă plecăm în treaba noastră, aiurea, pe ocean…

B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
De ani și ani navighez prin România de la un capăt la altul, văluresc mii de oameni, îi țin cu sufletul la gură la televizor, în biblioteci, la radio, îi zăpăcesc cu drag în sutele de workshopuri pe care le fac într-un fel magic, marinăresc, sunt așa, un crustaceu public, mii de oameni au dat nas în nas cu bietul crustaceu Ovidiu Bufnilă, în variate ipostaze… Eu nu sunt cunoscut așa ca un personaj fabulos de tabloid…. Dar sunt vălurit în inima a mii de oameni de pretutindeni… Câteodată, prin forumurile virtuale, pe rețelele de socializare, în biblioteci, pe stradă, la tot felul de evenimente literare, la televiziune, pe la sediile partidelor politice, prin parcuri, prin gări, la ștrand, câte cineva întreabă, așa, dintr-odată: Unde este Ovidiu Bufnilă?! Vedeți, felul meu de a fi, inconfundabil, de-o viață, mă face să fiu cunoscut de mii de oameni fără ca numele meu să fie pe tapet. În schimb, ideile mele, viziunea mea vălurită și văluritoare, filozofia mea inconfundabilă lasă urme adânci, produce fapte și fenomene, evenimente stranii… Dacă o să fie vreodată să nimeresc aiurea pe o insulă de unde să nu mai pot s-o șterg, promit solemn să povestesc de-adevăratelea viața fabuloasă, dar chiar de-a dreptul fabuloasă, a unui amărât de crustaceu pe nume Ovidiu Bufnilă. După afirmația asta, dacă cineva mai are vreun chef să găsească toate cărțile mele, sunt convins că le va găsi în biblioteci, în colecții literare virtuale, prin tot felul de site-uri, pe e-MAG, pe Amazon sau cine știe, prin biblioteci personale, prin chioșcurile de cărți care mai sunt pe ici, pe colo, triste, singuratece, pe vreun CD sau pe vreun stick. Sau, vai, prin lada de gunoi a literaturii mondiale, acolo unde valurile încep să ne ducă pe toți oricât am da noi voinicește din mâini și din picioare în contra unor valuri istorice nemiloase și neiertătoare.

B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
Vedeți, era să-i uit pe cititori. Tocmai pe ei, vai, ce eroare. Cititorii sunt astăzi într-o vălurire entuziastă, nebună, de neoprit, unică în istoria omenirii. Ei pot năvăli într-un arhipelag literar cu o forță de neimaginat pentru ca, mai apoi, într-o miime de secundă, să-l părăsească risipindu-se de-a lungul oceanului în toate direcțiile. Ideea de public nu mai este valabilă astăzi. Sunt însă milioane de cititori pretutindeni, oameni care-și aruncă privirea pe ceva ce seamănă a text tradițional într-o simultaneitate în care încap multe alte apetisante atracții. Timpul lecturii, cel tradițional, clasic, s-a năruit spre disperarea scriitorului de altădată. Scriitorii și cititorii de astăzi, niște ființe oceanice eigmatice, sunt cu toții văluriți neîncetat, peste granițe, oricare ar fi ele de granițe, de frontiere, dincolo de imaginarul obișnuit, sunt urmăriți de pirați, ah, ce periculoși pirați… Cititorii de astăzi sunt o ipostaziere vălurită a scriitorilor de astăzi și invers…. Toată lumea citește, în valuri, de dimineață și până seara, mesaje, iconiți, zâmbăreți, inimioare, vorbe celebre, imagini, mai ales imagini…. Cititorul de text se află acolo, vălurit în corpul Cititorului de imagini… E un fenomen entuziast, periculos, magic, fabulos, greu de priceput… Dacă universul s-a născut într-adevăr dintr-un ocean așa cum mă încăpățânez eu să zic de-o viață, atunci totul pare logic…