Ești autor și ai nevoie de promovare? Descoperă serviciile de promovare pentru autori oferite de Booknation.ro

Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Mă numesc Dumitru Sârghie și sunt născut, în urmă cu 60 de primăveri, la sfârșitul unei veri de aur și miere, în Bârladul inegalabilului poet Cezar Ivănescu și al uriașului sculptor Marcel Guguianu.
Lucrez de un sfert de secol în presa județului Olt, actualmente fiind proprietarul ziarului Linia Întâi, din Slatina, orașul absurdului lui Eugen Ionesco, unde locuiesc împreună cu familia mea. În prezent, sunt doctorand la Litere, în cadrul Universității din Craiova, ostenind la o teză intitulată „Pan Vizirescu – destin tragic salvat prin cultură”.

Mi-am descoperit vocația de poet, în momentul în care am plecat din Obor, cu bunicul meu, negustor de vite, în grădina de vară a unui celebru restaurant de la Bârlad – Mielul Alb. Acolo mirosea a mititei, a țambal, a fum, a început de viață și a poezie. Aveam opt ani și încă unul…

Sunt membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, de aproape două decenii. Am scris, până în prezent, mai multe cărți de proză, poezie, de interviuri și pamflet politic, dar și cărți închinate unor personalități politice și culturale ale județului Olt. În decursul anilor, am avut o serie de emisiuni la televiziunea locală din Slatina intitulate (A)FRONT, GLONȚUL RESTAURAȚIEI, CONVORBIRI DE DUMINICĂ, ARENA ARTELOR, POEZIA POLITICII… Am editat o serie de ziare, precum: Riposta, La Strada, Cardinal, Dreapta, Cumpăna Dreaptă, Linia Întâi… Lista cărților mele este următoarea: „Viol pe muzică de Bach” (pamflet politic), „A înflorit mătrăguna” (pamflet politic), „Crinul de avalanșă” (proză scurtă), „Trei mari artiști ai județului Olt” (evocare), „Sânge și țărână” (poezie), „Adio, domnule Președinte, Trăiască Regele!” (interviuri cu fostul deținut politic Paul Popescu), „Anotimpurile lui Traian Zorzoliu” (evocare), „abcdetc” (poezie), „Cu o săptămână înainte de niciodată” (poezie), „În ordinea iubirii” (poezie), „Glonțul restaurației” (poeme despre neam și țară), „Teza de doctorat a lui Dumnezeu” (epigramă), „Căzând spre cer” (poezie)”… De asemenea, am apărut cu poezie în mai multe antologii, printre care amintesc Monede și monade”, „Versuri și mătăsuri consonante”, „Poeți slătineni” etc. Am scris zeci și sute de articole politice, culturale, de critică literară, eseuri, pamflet, în Gazeta Oltului, Riposta, Ziarul de Olt, Anotimp Magazin, Literatura de azi, Economistul de Olt și, mai nou, sunt redactor al revistei „Rotonda Valahă”, din Rm. Vâlcea, revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

B.N.: Ce ne poți spune despre cărțile pe care le-ai scris?
D.S.: Am să mă refer doar la o singură carte, anume cea de poezie, „Cu o săptămână înainte de niciodată”, carte pe care am lansat-o la Teatrul Național din Caracal, la Corabia, dar și la Sibiu, concomitent cu lansarea cărții „Mon Gènèral”, a actriței și poetei Ioana Crăciunescu.

Volumul meu a fost apreciat de cititori, de criticul de artă Paul Aretzu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și de actrița și poeta Ioana Crăciunescu, care a recitat dumnezeiește o parte a poemelor mele și chiar a scris rânduri elogioase, încurajatoare. De altfel, în cadrul unei reuniuni literare, la Athènè Palace, în prezența mai multor scriitori români și oameni de cultură, printre care și academicianul Eugen Simion, unul dintre poemele mele din această carte a fost aplaudat la scenă deschisă. E vorba de „Femei office și femei matrioșka”.

Creația mea a fost apreciată, de-a lungul timpului, și de profesorul și scriitorul Petre Anghel, mâna dreaptă a lui Marin Preda, de profesorul, poetul și traducătorul George Popescu, de poetul, publicistul și editorul Marian Drăghici, de profesorul, poetul și criticul sibian, Silviu Guga, de poetul și criticul bârlădean Simion Bogdănescu, de Odilia Roșianu și de Camelia Radulian, redactor șef și, respectiv, redactor la Literatura de azi etc.

B.N.: Scriitorii sunt adesea asociați cu persoanele singuratice. Există vreun adevăr în această zicere?
D.S.: Da, singurătatea este o condiție sine qua non a unui scriitor adevărat. Poezia, ca și proza, în general, e ca și chirurgia pe creier, nu este o disciplină de grup. Ce-ar fi să te opereze pe creier un „sobor” de medici?! Deseori, am simțit singurătatea, chiar și când eram înconjurat de o mulțime, care mă aplauda. De altfel, am foarte multe poeme închinate singurătății, acea singurătate care are, totuși, un rol benefic pentru creație. Alături de singurătate stau tristețea și melancolia… Asta este, de fapt, triada succesului în creație: Singurătatea, Tristețea și Melancolia!

B.N.: Poate fi considerată o meserie activitatea de scriitor?
D.S.: Nu… A fi scriitor nu e o meserie… Nu scrii pentru a trăi, ci scrii, dacă, într-adevăr, ai talent, ca să-ți îndestulezi posteritatea. Ce asimetrie ciudată, nu-i așa? Scrisul autentic este metafizică pură, este transcendent, ține de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu dă certificate de calificare în meseria de scriitor. Îți dă har, îți arată calea și, apoi, îți spune: Scrie și apoi fă ce vrei! Dar, după ce ai scris dumnezeiește, e greu să mai faci altceva. De aceea, scriitorii adevărați n-au nicio meserie și, îndeobște, sunt săraci din punct de vedere material.

B.N.: Cum te-ai simțit atunci când ai publicat prima carte?
D.S.: Prima mea carte a fost o suită de pamflete politice, intitulată „Viol pe muzică de Bach!”. Pe cât erau textele de dure, la adresa politicienilor, dintre care mulți veniseră la lansare, doamne, tot pe atâta eram și eu de emoționat. Nu-mi găseam cuvintele. Tot sângele din obraji îmi dispăruse. Sala plină a Bibliotecii „Ion Minulescu” din Slatina vibra. Prefectul județului și primarul orașului din acea epocă „de platină”, imediat post-decembristă, mă lăudau, de la prezidiu, de mama focului, iar un prieten, un avocat, cu cartea mea în mână, râdea de se prăpădea. Nu înțelegeam, în ruptul capului, de ce râdea avocatul.

La recepția care a urmat, în fața unui pahar cu vin, l-am întrebat de ce a râs cu atâta patimă. „Cum să nu râd, domnule, dacă prefectul și primarul te ridicau în slăvi în cuvântul lor, iar tu, la pagina 52, din această carte, le spui că nu sunt buni nici de paznici de hotel. Dacă îți citeau cartea, înainte de a veni aici nu mai vedeai picior de prefect și primar la lansarea ta”, mi-a răspuns avocatul, continuând să râdă zgomotos. Tot atunci, o doamnă frumoasă, care mă simpatiza și care lucra la cabinetul Prefectului, mi-a șoptit la ureche: „La cât de dur scrii tu, în general, mă bucur că am avut ocazia să-ți văd emoțiile. Asta înseamnă că ești uman și destul de sentimental!”

B.N.: Ai nevoie de un loc special să scrii?
D.S.: Dacă e nevoie de singurătate pentru creație, un fel de vorbire cu sine, adică o stare de solilocviu, atunci îți creezi și un spațiu adecvat scrisului. Nu neapărat confortabil, pentru că scrisul nu e confort, ci e sânge și țărână, e zbatere, zbucium și, uneori, blestem… De câțiva ani buni, cele mai conturate creații literare le-am scris la reședința mea de la Mălaia, înconjurat de munți și acompaniat de susurul râului Lotru… Acolo, îmi voi îndumnezei scrisul, în viitorul apropiat.

B.N.: Ce reprezintă titlul cărții pentru tine?
D.S.: Titlul unei cărți reprezintă, metaforic vorbind, ceea ce francezii numesc „Chapeau”. Este exact pălăria care tronează pe trupul cărții și care îi dă acesteia sensul, în tentativa ei de a parcurge drumul consacrării.
Eram cazat, anul trecut, la Hotel „Moulin Rouge”, din Strasbourg. În fiecare dimineață, când treceam pe la recepție, după ce serveam micul dejun, „starostele” de acolo mă întreba cum a fost mâncarea. Mi-aduc aminte că unul dintre cele câteva răspunsuri pe care i le-am dat (am stat acolo câteva zile) a fost: „Chapeau bas!” Recepționerul a zâmbit franțuzește și mi-a răspuns: „Chapeau haut!”, adică „Sus pălăria”. Atunci, m-am întrebat siderat, cumva, de ce noi românii, când trebuie să lăudăm ceva, zicem „Jos pălăria” și francezii spun „Sus pălăria!”. Ei, așa e și cu titlul unei cărți, dacă e sugestiv și remanent în mintea cititorului, atunci n-ai decât să zici: „Chapeau haut!”

B.N.: Care a fost ultimul eveniment literar la care ai fost?
D.S.: Am participat la zeci de evenimente literare, create de mine sau de alți scriitori ori oameni de cultură, ca să mă exprim generic. Atât în țară, cât și în străinătate… Nu mai știu exact care a fost ultimul înainte de declanșarea pandemiei, dar mi-l amintesc pe cel de anul trecut de la Liceul Teoretic Român-Francez „Gheorghe Asachi”, din Chișinău, un fel de catedrală a românismului. Acolo, am lansat cartea de poeme patriotice „Glonțul restaurației”, în cadrul unui proiect transfrontalier girat de profesoara slătineancă Dalia Cârstea, în prezența distinșilor dascăli ai acestui locaș de învățătură, a autorităților locale și a directorului de excepție al acestui templu, prin care au trecut marile spirite ale Republicii Moldova, domnul Boris Volosatîi, un adevărat apostol al românismului.

Dar, oricât de bine m-am prezentat eu acolo cu cartea mea de poezie, oricât de tare m-am străduit să atrag atenția asupra mesajului meu poetic patriotic, recunosc faptul că n-am putut fi la înălțimea căldurii sufletești, a prestației impecabile și a demnității românești care s-au revărsat peste sufletul meu din partea gazdelor. Le mulțumesc și pe această cale domnului director Boris Volosatîi, doamnelor profesoare Ludmila Groian, Tatiana Cechina, Teutu Aliona, Natalia Bulat, Rusu Tamara, Angela Ojog, Aurelia Covalschi, Maria Butuc-Brigai, Ioana Savin, tuturor dascălilor de înaltă expresie românească de aici, dar și elevilor care au recitat dumnezeiește, până la lacrimi. A fost o zi pe care n-am s-o uit niciodată.

O altă lansare, care îmi stăruie și acum în memorie, este și cea pe care am făcut-o, în anul 2019, la Clubul „Ion Rațiu”, unde am prezentat, de 8 Martie, volumul „În ordinea iubirii”, prin intermediul Comisiei de Cultură din Camera Deputaților, al cărei Președinte a fost și este deputatul Gigel Știrbu. A fost un succes nemaipomenit. Parlamentarii liberali prezenți, chiar aveau nevoie de o carte de dragoste, după atâtea lupte cu adversarii politici… S-au luminat la față… De mult nu mai ascultaseră muzică din vatra satului, cântată cu lira tracă, de celebrul rapsod popular, Ion Crețeanu, și poezie cu „sâni de patrimoniu”, „coapse în serpentine”, „ochi bazaochi”, „sprâncene coțofene” și „trupuri flămânde de fecioare ninse cu flori de cais, de liliac și merișor”…

B.N.: Este avantajat un scriitor cu un EGO uriaș?
D.S.: Am spus deja că onor creația literară e de natură transcedentală. Plutește în aer de la Facerea lumii, iar cel hărăzit să o culeagă și s-o treacă prin filtrul său sufletesc, așa cum ai cerne aurul de nisip, ar trebui să se descotorosească de propriul EGO, care, adesea, e dăunător creației. Odată ce ești aliat cu divinitatea, pentru a recrea ceea ce, de fapt, a fost creat ab initio, tu nu-ți mai aparții. Scriitorul adevărat nu-și mai aparține. Fără voia lui, e al lumii, al unui univers metafizic în care Eul său nu mai încape. Prea mult Eu e foarte dăunător pentru un creator de literatură… Am creat și câteva versuri, în acest sens. Iată-le:

FĂRĂ EU

În încercarea de-a nu mai fi Eu,
Am recăzut în mine și mai mult,
Știam, de prunc, că am un Eu al meu,
Însă de el nu mai ascult demult…

Odată ce-am ajuns la apogeu,
De al meu sine nu mai pot s-ascult,
Și, de aceea,-mi vine tot mai greu
Să plec la drum cu Eul meu adult.

Arată-mi, deci, Te rog, un procedeu,
Să scap, rapid, de Eul meu…ocult,
Și îți promit (știi că nu-s fariseu),
Că, fără Eu, Stăpâne-am să exult…

În încercarea de-a nu mai fi Eu!

Sau:

STRĂIN…

Sunt un străin, în trup străin,
de mult Eu nu-mi mai aparțin

Și-n crucea nopții, fără stele,
pășesc în mine clandestin…

Dar Eul nu mă recunoaște
și,-n modul cel mai iacobin,

Pe-al ușii suflet mă gonește,
scoțând pe nări foc și venin…

Mă întâlnesc, apoi, cu mine
iar, lângă noi, Pasărea Spin

Îmi ciripește-n grai latin
că sunt străin, în trup străin…

B.N.: La ce editură ți-ai publicat cărțile și de ce ai ales-o?
D.S.: Cărțile mele au apărut, de-a lungul timpului, la editurile „Alutus”, „Hoffman” și „Arena Artelor”… „Arena Artelor” este propria-mi editură, la care au fost publicate cărți de poezie ale unor scriitori români din Italia și din țară, dar și alte genuri de carte, de critică literară, studii, carte științifică, memorialistică etc. În general, aceste edituri, dar cu precădere „Arena Artelor”, au fost și sunt foarte selective în a promova anumiți scriitori.

B.N.: Ce crezi că-i lipsește pieței de carte din România?
D.S.: Lipsesc librăriile pe teritoriul României, prețul cărții este, totuși, prea mare, pentru situația economică în care se află țara, iar inflația de maculatură, de literatură suburbană, care a invadat teritoriul țării și care este lăudată contra cost de cei care ar trebuie să stopeze, în mod academic și profesionist, acest fenomen dăunător literaturii române, a dus la o cădere vertiginoasă a creației literare românești autentice. S-a dovedit, încă o dată, ceea ce spunea Petre Țuțea, anume că democrația are un singur mare cusur: lipsa axiologiei!

Cred că ar trebui create niște mecanisme, într-un cadru democratic, totuși, care să pună capăt non-valorilor și pornografiei literare, care sunt atât de premiate aici la „Porțile Orientului, unde totul este luat cu lejeritate…”, cum ar spune Poincarè. Și poate că o reformă a Uniunii Scriitorilor din România ar fi de bun augur, având în vedere că, astăzi, și în această instituție, impostura și-a găsit un loc călduț…

B.N.: Unde îți pot urmări cititorii activitatea literară și de unde pot cumpăra cărțile?
D.S.: Am vorbit despre lipsa librăriilor și a anumitor centre de vânzare a cărților… Creația mea poate fi găsită pe multe grupuri de literatură, cum ar fi „Literatura de azi”, „Artecarte”, Societatea Culturală „Anton Pann”, „Citatepedia”, „Arena Artelor” și multe altele. Poate că metoda cea mai bună, în aceste vremuri ale super-tehnologiei, este să primesc cereri de cumpărare online sau telefonic. Numărul meu de telefon este 0749105730 iar adresa de email linia_1@yahoo.com.

B.N.: Câteva cuvinte despre cititorii Booknation.ro…
D.S.: Mulțumesc cititorilor Booknation.ro, spunându-le, acum la final, concepția mea despre originea poeziei…
Poetul nu există ca atare… El este doar un interpret al unor mesaje venite pe cale divină, care plutesc în aer, încă de la Facerea lumii. În fapt, poezia lumii reprezintă Teza de doctorat al lui Dumnezeu. El nu a avut de unde să plagieze, pentru că, înainte de facerea lumii nu era nimic, în afară de chaos, și astfel, toată poezia adevărată a lumii este opera divinității, din care niște menestreli, cu mai mult sau mai puțin har, se înfruptă de milenii.

E clar că, așa cum s-a constatat de-a lungul timpului, cei mai dotați, născuți și nu făcuți la apelul de seară, pentru poezie, au luat din creația divină tot ce s-a pliat pe spiritul și sufletul lor, trecând totul prin sita lor lirică, precum căutătorii de aur, și relansând pentru eternitate, creația divină, așa cum tot Dumnezeu le-a insuflat, prin purtătorii Lui de cuvânt, îngerii…

Lucrând cu transcendentul, exploratorii de poezie, având, metaforic spus, viza lui Dumnezeu, preiau cum se cuvine poemele divine, redându-le lumii, așa cum le-a sugerat Cel-de-Sus, iar așa-zișii poeți, neatinși de raza divină, scriu fluvii de așa-zisă poezie, care se scurg în marea neagră a mediocrității.

Atenție, rezerva de poezie primordială a lui Dumnezeu, ca și democrația originară, este pe sfârșite… Din nefericire și din ce în ce mai îngrijorător, poezia contemporană ia chipul democrației originale. Mulțumesc, Booknation.ro!