Î. Am vrea să vă cunoaștem, ce ne puteți spune în câteva cuvinte despre autorul „Alexandru Anastasiu”?
R. Cea mai importantă și mai grea problemă a omului este să se cunoască pe sine însuși. De aceea nu aș putea să vă spun în mod real prea multe despre mine. Ca omul să se cunoască e nevoie ca, trecând dincolo de trupul, mintea și sufletul său, să ajungă la adevărata sa identitate sau modul în care îl oglindește pe Dumnezeu în el. Ori asta se poate face abia după curățirea de patimi. Până atunci binele este amestecat cu răul, iar patimile sunt ca o oglindă strâmbă care nu-l lasă să vadă cine este.
Î. Cineva din familie v-a insuflat pasiunea pentru citit și scris?
R. Totdeauna am fost preocupat de întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. Tata are un mod absolut de a fi, pe care mi l-a transmis. Mama are un mod de a analiza lucrurile pe toate părțile. L-am moștenit și pe acesta. S-au amestecat, însă, în mine, astfel că sunt nevoit să analizez lucrurile pe toate părțile, dar la modul absolut. Această necesitate a mea poate fi (și de multe ori este) un bolovan, atunci când nu sunt atent și o folosesc pentru deșertăciuni, dar poate fi și un mare ajutor al cunoașterii până la capăt (a afla în toate pe Dumnezeu), pe cât este cu putință omenește.
Având această nevoie lăuntrică de absolut m-am frământat de mic copil cu problema fundamentală, aflată la temelia tuturor problemelor, dacă există sau nu Dumnezeu. Pe tata nu l-am întrebat, fiind mai tot timpul plecat, dar pe mama am întrebat-o. Ea mi-a răspuns că unii zic că există, iar alții zic că nu există. Asta m-a durut mult, fiindcă m-a lăsat într-o nedumerire grea. Dacă mama mi-ar fi spus că există, m-aș fi aruncat în brațele Lui. Așa a trebuit să mă chinui mult până să-L aflu. Dar chinul meu nu a fost zadarnic, fiindcă în urma multelor mele căutări până la capăt și părinții mei, cu mila lui Dumnezeu, au ajuns oameni ai Bisericii.
Mi-aduc aminte că într-un an, de Paște, după slujba de la miezul nopții, am dat fuga înapoi acasă să le duc lumină bunicilor mei care erau bolnavi. Atunci bunica m-a întrebat pe neașteptate:
„Dar tu crezi în Dumnezeu?”
Cum n-am știut ce să-i răspund ea a continuat:
„Nici eu în tinerețe nu știam ce să cred, dar l-am întrebat pe Nicolae (bunicul meu și soțul ei) și mi-a spus «Cea mai mare dovadă că Dumnezeu există e că un singur om, un tâmplar sărac și condamnat la cea mai rușinoasă moarte, cu o mână de ucenici, săraci și ei și persecutați, fără armată, fără nicio putere politică, au reușit să răspândească credința într-un om răstignit și înviat în întreaga lume. Dacă nu L-ar fi văzut înviat, ca să fie convinși de viața veșnică și că merită să-și dea viața pentru ea, nu ar fi putut face asta».”
Răspunsul ei mi s-a pecetluit în minte, dar eu voiam mai mult. Așa că, atunci când am crescut și am descoperit scrierile Sfinților Părinți, dorința de a citi a venit de la sine, ca o necesitate.
Dar darul cuvântului a venit după ce l-am cunoscut pe Traian Bădărău, bătrânul despre care am vorbit în cartea „Traian, robul Domnului”. Odată, pe când ne aflam împreună la praznicul Sfântului Pantelimon, la masă, m-a pus, pe mine care nu mai vorbisem niciodată în public până atunci, să țin o predică. Cu totul neașteptat, cu rugăciunile lui, mi-a dat Dumnezeu un cuvânt frumos. Atunci el mi-a spus, făcând aluzie la celebrul episod biblic: „Să ții minte ziua asta, de Sfântul Pantelimon, și să o prăznuiești în fiecare an, că astăzi a deschis Dumnezeu gura măgăriței lui Valaam”. Așa mi-a dat el, odată cu cuvântul, și cheia smereniei, ca să nu mă mândresc cu darul.
Scriindu-i cartea, mi-am dat seama că de darul cuvântului pe care îl aveam de la el, s-ar putea bucura și mai mulți oameni dacă, pe lângă predicile pe care le spuneam ca preot, aș fi scris și cărți care să poată ajunge la ei.
Î. Câte ore pe zi acordați scrisului?
R. Variază foarte mult, în funcție de context, deși obișnuiesc să scriu zilnic, ori de câte ori „prind” momentul. Uneori aș avea timp, dar nu mai am putere să scriu după o zi întreagă la cabinetul unde lucrez ca stomatolog, alteori aș avea putere, dar nu am timp. Dumnezeu are grijă să mă smerească și cu asta, arătându-mi că a face ceva „nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluiește” (Rom 9,16), deși, în general, mi-a oferit tot ajutorul pe care îl puteam cere în ceea ce privește cărțile mele.
Î. Având în vedere înflorirea tehnologiei, vă mai place să scrieți de mână?
R. Îmi place enorm să scriu de mână, aș putea spune chiar că sunt pasionat de scrisul clasic, cu stilou și cerneală, aș scrie numai așa. Doar că, atunci când scrii o carte de mână, trebuie să o treci apoi într-un document electronic, corecturile sunt mult mai greu de făcut ș.a.m.d. – un lux, pe care, din păcate, timpul nu mi-l permite.
Î. Cine ar trebui să citească cartea ”Întru început: Sfinții Părinți și oamenii de știință despre cunoaștere și evoluționism”?
R. Toți cei care sunt preocupați de cunoaștere, de Dumnezeu și de realitate. Trăim vremuri în care nu mai putem spune că există cineva care să nu fie influențat de mentalitatea exclusivist rațională sau de ideile evoluționiste. Cu toții vrem să fim empirici, să avem dovezi palpabile, avem impresia că stăpânim ceea ce cunoaștem, dar nu ne dăm seama că, de fapt, o mulțime din lucrurile pe care le considerăm arhicunoscute și gata demonstrate țin tot de credință, de o „religiozitate” profund eronată în care credem orbește fără să cercetăm niciodată, doar pentru că progresele tehnologiei actuale ne-au inoculat ideea că știința este infailibilă. Uităm că știința și, mai ales cea despre un trecut atât de îndepărtat ca cel al creației, nu constă doar într-o acumulare indiscutabilă de date, ci, mai ales, în interpretarea acestor date, interpretare care ține exclusiv de credința proprie a fiecărui cercetător. Este aici deci o problemă de manipulare, ba, mai mult, de automanipulare, în care omul își pierde libertatea cunoașterii, uitând că esența acestei cunoașteri nu este informația, ci trăirea personală în dialog cu Cel Care le-a făcut pe toate și Care se poate cunoaște prin creație.
Aceasta este realitatea omului, făcută să depășească toate granițele timpului, spațiului și morții și care nu se poate defini exclusiv științific. Rațiunea nu este deplinătatea cunoașterii, ea este doar un component, e nevoie și de simțire, și de voință, și de înțelegerea tainică, simplă, făcută anume să unească diversele rațiuni, să-L contemple pe Dumnezeu în tăcere și să grăiască cu El. Lumea de azi este mutilată și suferă de o singurătate existențială, tocmai pentru că este lipsită de această înțelegere tainică, de această cunoaștere. Mai mult, ne trăim viața într-un mod evoluționist ca o luptă pentru existență cu ceilalți, ceea ce ne duce la și mai multă singurătate.
Credem că țelul vieții noastre se află în lumea materială, de aceea nu ne putem satisface niciodată sufletul și așa devenim nefericiți. Cartea aceasta care arată într-un limbaj științific și cu contraargumente științifice că evoluționismul este poate cea mai mare minciună din istoria omeniri, nu este un răspuns doar științific sau filozofic la o curiozitate contemporană, ci și un răspuns existențial cules din înțelepciunea Sfinților Părinți ai Bisericii, la toate nedumeririle lumii de azi care nu-și mai găsește sensul. Este o carte ce vorbește despre cunoașterea care ne hrănește, în care îl mâncăm pe Dumnezeu sau, mai bine spus, la cunoașterea-nuntă între Mirele Hristos și mintea noastră care ne scapă și de singurătate, ne arată și sensul nostru și ne și dezmărginește. Mintea omului este icoana nemărginită a lui Dumnezeu și nimic limitat nu o poate împlini.
Î. De unde a pornit inspirația pentru cartea „Traian, robul Domnului, omul Bisericii și teologul durerii” ?
R. După moartea fratelui Traian, simțindu-mă responsabil pentru moștenirea lui duhovnicească, m-am rugat Sfântului Fanurie ca să-mi arate ce ar trebui să fac. La scurt timp am avut o discuție cu un prieten care mi-a sugerat să-i scriu biografia. Așa a început, cum spuneam mai sus și pasiunea pentru scris care s-a împletit cu dorința mai veche, aceea de a le vorbi oamenilor despre Dumnezeu. Dorință care fusese sădită tot de fratele Traian în mine. El care le vorbea atât de mult și de minunat tuturor, voia să le împărtășească și altora darul său.
Cartea aceasta am scris-o cu binecuvântarea Părintelui Vasile Ioana, nepotul lui Traian Bădărău. Împreună cu Sfinția Sa și cu Părintele Traian Mazăre am repetat făgăduința făcută de Părintele Cleopa și Părintele Ioanichie Bălan Sfintei Treimi, ca această carte să se facă doar dacă este voia lui Dumnezeu. A fost o călătorie lungă de zece ani în care am simțit fără îndoială lucrarea dumnezeiască care când mă ajuta, când îmi punea piedici, astfel încât cartea să fie gata în cel mai potrivit moment și să văd că nu sunt eu cel care este vrednic să o facă, ci doar darul lui Dumnezeu care lucra în ea.
Î. În prezent lucrați la o nouă carte?
R. Momentan, ca teză de doctorat, lucrez la o a doua carte din perspectivă deopotrivă patristică și științifică. Va fi o continuare la cartea „Întru început”, în care, însă, mă voi axa pe originea omului și toate controversele în știință, istoria religiilor și Sfânta Tradiție, legate de acest subiect. Cu ajutorul lui Dumnezeu, după finalizarea acestei cărți, vor mai exista și altele care acum sunt la nivel de proiect, cum ar fi: „Timpul, slujitorul lui Dumnezeu”, „Sfârșitul omului”, „Părinții evoluționismului”, „Potopul, dinozaurii și epoca de gheață”, „Amestecarea limbilor”, „De ce ne facem Sfânta Cruce până la buric”, „Septuaginta vs. textul masoretic”, etc.
Î. De unde se pot cumpăra cărțile publicate de dvs. ?
R. Ambele cărți se pot cumpăra de pe site-ul editurii Mariam, www.edituramariam.ro (cu reducere) și la preț întreg de pe eMAG, de la librăria Sophia sau de pe www.carteortodoxa.ro.
Î. Aveți un mesaj pentru comunitatea BookNation.ro?
R. Book-Nation. Carte și Neam.
Îi felicit pe acești oameni care au în continuare dragoste de carte și de România și îi încurajez să continue.
Relația cu cărțile este ca o relație de dragoste adevărată în care de preț este frumusețea spirituală, dincolo de cea trupească. Frumusețea coperților, răsfoirea lină a foilor, mirosul cernelii, tăcerea pe care o au cărțile în afară, ca să-ți grăiască înăuntru, odihnesc mult sufletul obosit atât de mult de fărâmițarea informațională agresivă de azi. O carte te lasă să o descoperi cu răbdare, este tainică și are întotdeauna ceva nou să-ți spună, ca și o mireasă de care te apropii din ce în ce mai mult în timpul vieții, prin dialogul existențial cu ea, pe măsura în care ți se deschid acei ochi care caută la inimă și nu la față.
Dar iubirea de carte este și ca iubirea de neam. Când îți intră mintea în tărâmul cărții, întâlnește acolo alte minți care îi devin ca o familie mai mare. Această apropiere se produce chiar dacă întâlnește la ele și defecte, nu numai calități. Dar oare nu tot așa îți iubești și neamul? Indiferent de defectele și calitățile lor, îi iubești pe cei de-un neam fiindcă sunt ai tăi, așa cum faci cu cei din familie. Iar această iubire nu înseamnă părtinire, ci îmbogățirea cu celălalt, putând duce, prin ostenelile jertfei, chiar și la marea virtutea, încă neprețuită îndeajuns, a iubirii duhovnicești. Cartea e un fel de patrie în care ideile scriitorului și gândurile cititorilor devin un popor lăuntric, care în ziua Judecății își va aduce și el, înaintea lui Dumnezeu, slava sa: „Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apoc 21,26).
Îi felicit pe cei care încă mai citesc pentru că ei sunt ca niște arbori care, în loc să dea repede o mie de ramuri uscate, care nu pot folosi decât pentru a face focul, își acordă timpul necesar să-și crească rădăcinile în profunzime, să devină mai rezistenți, dând roade hrănitoare, la vremea lor.
Dumnezeu de multe ori ne vorbește prin cărți, într-un mod neașteptat, desigur însă că trebuie să avem discernământ ca să deosebim glasul Lui de părerile omenești, uneori dăunătoare, dar prin citire omul ajungă să se liniștească și prin asta să se cunoască mai bine pe sine, acesta fiind un context propice pentru a comunica cu Dumnezeu.
Dar mesajul cel mai important este altul: să probăm cărțile prin rugăciune, să le citim numai pe acelea cu care sufletul rămâne liniștit și poate mai departe să se roage, care îi stârnesc dorul de Dumnezeu. Cărțile cu adevărat bune nu sunt cele trecătoare, care îl fac pe om să se laude cu mulțimea culturii sale sau să-și sleiască inima în pasiuni sau în tensiunea punctelor culminante neașteptate, ci sunt acelea care îi hrănesc sufletul, dându-i o perspectivă luminoasă, tainică și largă asupra vieții și universului, o vedere asupra micimii sale care se poate umple prin micșorare de Dumnezeu, o inimă plină de milă față de toată suferința simțită sau gândită, toate acestea pregătindu-l pentru o fericire netrecătoare.
Domnul și Maica Domnului să vă binecuvânteze!
