Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Roxana Cazaciuc: Îmi place cum e formulată întrebarea, îmi dă senzația că sunt puțini cei care nu mă cunosc. Gâdilă ego-ul din start, eu fiind (încă) o ilustră necunoscută. 🙂 Se acceptă emoticoane în interviuri serioase?
Așadar, celor câțiva care nu au avut încă ocazia să mă cunoască le voi prezenta varianta oficială, cea din carte. Mi-e greu să mă decid ce e important de spus de fapt.
“Născută în 1980, într-un orășel din inima Bucovinei, s-a lăsat plămădită în spiritul acelor plaiuri de poveste. Nu doar clasele primare și gimnaziul au rămas ca o amprentă în minte și în suflet, ci până și grădinița, oameni și dascăli de excepție ghidându-i viitorul în moduri pe care nici nu le bănuia. Liceul teoretic „Eudoxiu Hurmuzachi” va rămâne întotdeauna pentru ea simbol a ceea ce trebuie să însemne educația și bunul simț, iar profesorii de atunci (unii dintre ei profesori și ai părinților ei) rămân icoane în inimă. Aspirând către Științe Politice sau Comunicare, a reușit să devină absolventă de Industrie Alimentară, cu titlul pretențios de Inginer Diplomat. Anii de facultate, deși într-un domeniu ce nu ai spune că o definește, au fost minunați și încă speră să pună în practică ceea ce a acumulat cu mai multă dragoste decât ar fi crezut. După 15 ani petrecuți în București, chemarea vieții mai aproape de natură a dus-o într-un sătuc din sud. Deși tradiția se amestecă în mod neașteptat cu modernismul, deși nu seamănă prea mult cu satele copilăriei, cu livezile Horodnicului și căsuțele cochete ale Rădăuțiului, a reușit să găsească locul potrivit pentru a-și pune pe hârtie copilăria, revăzând-o prin ochii copiilor ei. Împreună cu soțul ei, cei doi copii pe Pământ și unul în Ceruri, alături de nouă găini, două pisici și doi câini (acum 10,4,3), se nasc, printre straturi de roșii și nuci impunători, povești în versuri, se trezesc în inimă Universuri ce le credea pierdute.”
Altceva… Aș vrea să cred că am simțul umorului, presărat cu autoironie și sarcasm atunci când se cere, deși asta nu transpare în chip aparte în scrierile mele de până acum. În mintea mea sunt totuși foarte haioasă, dotată cu un umor inteligent, amestecat cu glume groase din popor – repet, în sinea mea doar.
B.N.: Ce ne poți spune despre cartea / ultima carte pe care ai scris-o?
R.C.: Tot oficial, descrierea e cam așa:
Cartea „Ghicitori pentru Lulu” (Editura Sonia) este o încercare de a crea o formă interactivă prin care cei mici să se apropie de poezia cu ritm şi rimă, accentul pus pe muzicalitatea versului va face mai uşoară memorarea acestor mici ghicitori. Copiii sunt ajutaţi să înveţe poezii noi, dar în acelaşi timp să se implice direct în povestea din spatele lor, prin încercarea de a ghici personajul principal, stimulându-le astfel atenţia şi capacitatea de concentrare. De asemenea, accentul pus pe imagine va creşte atracţia celor mici pentru textul şi povestea pe care o spune acesta împreună cu ilustraţiile – cele doua forme fiind complementare în alcătuirea poveştii.
Limba: Romana
Ilustrator: Oana Ispir
Data publicării: 2017
Editura: Sonia
Colectie: Tom Jr
Tip copertă: Paperback
Nr Pag: 37
ISBN: 9786069400418
Dimensiuni: H: 28cm | l: 20cm
Mai simplu spus și mai aproape de adevăr: simt nevoia să scriu, uneori versuri vesele pentru cei mici, alteori un amalgam de cuvinte ce seamănă cu un exorcism și, mai rar, să surprind în proză scurtă – foarte scurtă – frânturi de viață, clipe, să le fixez în amintire exact așa cum le-am simțit când m-au oprit în loc. Scriu ca o nevoie, nu ca o temă, vine atunci când vine și îi dau voie să iasă exact așa cum vrea. Ies în grădină să dau foc la frunze moarte și se trezește copilul din mine odată cu joaca propriilor mei copii. Nu pot și nu știu altfel. Așa s-a născut și acest volum de poezii.
B.N.: Obișnuiești să scrii în fiecare zi sau ai zile în care îți acorzi timp și pentru alte activități?
R.C.: Scriu instinctiv, ca un gheizer bezmetic, zăpăcit, fără program fix. Izbucnește după bunul plac: zilnic, trimestrial, anual, nu e niciodată constant și periodic definit. Uneori mă las acaparată de cotidian, de un stil de viață mai degrabă banal, fără să mă aplec măcar vreo clipă asupra vreunei coli de hârtie, asupra artei de orice fel sau a sufletului. Iar alteori nu pot ieși din lumea asta a visării, scriu fără oprire, te miri ce, efectiv visez câte o noapte întreagă că scriu.
N-am cum, vreodată, să susțin că sunt scriitor. Îmi lipsește o doză de disciplină direcționată în partea asta, iar talentul… no, cică nu-i în regulă să te autodevalorizezi – las critica pentru alții.
M-am ciocnit de curând de un curs de terapie prin scris – organizat de autoarea Claudia Groza Lazăr – și ăsta mi-a fost imbold să eliberez iar idei, cuvinte, versuri, tot. Cert e că o viață am scris, în general nimic notabil; sau asta e impresia mea, pentru că până nu demult scriam doar pentru mine (dacă nu luăm în calcul revista „Muguri” a Colegiului Național Eudoxiu Hurmuzachi).
Scrisul e parte din ceea ce sunt. Asta pot spune fără ezitare.
B.N.: Mulți autori prefera acum să își lanseze cărțile și în format electronic. Ce părere ai despre Kindle și e-books?
R.C.: Sunt o clasică. Sunt un spirit bătrân, ancorată încă în mirosul bibliotecii orășenești. Îmi place hârtia și mai ales hârtia tipărită! Însă mi-e clar că trebuie să îmbrățișez tehnologia (ceea ce și fac deja în viața de zi cu zi, în domeniul în care lucrez). ȘI în ceea ce privește publicarea de cărți, asta e direcția umanității acum, ăsta e trend-ul, dacă vreți și dacă nu te adaptezi, dispari. Și nu e un moft acest trend. E un nou firesc. Moft devine plăcerea unora ca mine de a citi de pe foi. Am comandat de curând un Ebook și l-am printat ca să-l pot citi. Cam așa mă prezint.
Dar într-o lume din ce în ce mai rapidă și mai tehnologizată, în care timpul pare să se comprime, formatul electronic e pasul logic și rațional, mult mai la îndemână, cel ce îți oferă deschidere, vizibilitate, ce dă acces cât mai multor oameni la ceea ce creezi. Bănuiesc că pot fi îmbinate frumos cele două variante.
B.N.: Atunci când te documentezi pentru carte, o faci individual sau apelezi și la alte persoane care să te ajute și să îți împărtășească informații?
R.C.: Pentru că, așa cum spus, nu sunt scriitor conform tiparelor pe care le imaginez eu, nu m-am documentat niciodată în mod serios și organizat pentru o carte. A venit ceea ce a venit. Însă am fost deschisă la observații și critici întotdeauna și am avut ocazia să învăț mult așa și încă o fac.
Mai nou, am în plan o carte, aș vrea să spun un roman, care, evident, în mintea mea pare fabuloasă și pentru asta voi avea nevoie de o documentare serioasă, subiectul pe care mi l-am propus presupunând și surse scrise, dar și interacțiune cu oameni mult mai bine informați decât mine. Mă tem că devin adult!
E limpede însă pentru mine că tot ceea ce scriu e inspirat de viață, de experiențe proprii și ale celor din jur, de trăiri, de istorie și, mai mult ca orice, de tot ceea ce am citit de-a lungul vremii. E și ăsta un soi de documentare – activă și pasivă.
B.N.: Ce autor este predominant în biblioteca ta?
R.C.: Oooo, simplu! Mușatescu. Nu, nu Tudor, ci Vlad. Un stil aparte, relaxat, firesc, plin de umor, pe care aș vrea poate să-l pot imprima scrierilor mele într-o manieră personală. Nu-mi iese și bănuiesc că e mai bine așa. N-aș mai fiu eu cea care sunt. Dar cărțile lui mi-au inspirat viața, cea de zi cu zi, felul de-a fi, felul în care abordez banalități și evenimente. Ce am învățat de la el și aplic doar pe alocuri în mod satisfăcător? Să nu mă iau foarte în serios întotdeauna. Iar dacă cineva nu l-a citit… nu pot decât să vă recomand să o faceți acum.
B.N.: Ce anume te împlinește ca autor?
Nu știu. Nu sunt atît de clară și fermă nici măcar cu mine însămi. Până acum o vreme nu aveam scopuri definite pe planul acesta. Abia acum se conturează una-alta. Mă simt împlinită când ceea ce scriu sună așa cum vreau eu să sune. Habar nu am dacă și altora le sună bine.
M-am simțit senzațional când mi s-a publicat prima (și singura – deocamdată) carte, “Ghicitori pentru Lulu”. A fost o împlinire a unui vis pe care nici nu știam că îl visez. Să-mi văd Universul interior între coperți, să devină palpabil în acest fel… priceless, ar zice reclama! Editura Sonia mi-a oferit o șansă nesperată și sunt câțiva oameni (se știu ei, îi știu eu) care merită sinceră recunoștință. Și am avut privilegiul ca versurile să-mi fie însoțite de măiestria Oanei Ispir, un artist desăvârșit. Cred că în momentul lansării abia am realizat ce s-a întâmplat, cât îmi place și, da, cât de împlinită mă simt când lumile mele se întâlnesc direct cu lumea din exterior. Mai vreau! Și asta o spun fără pic de vanitate, poate doar cu o doză sănătoasă de ego. Sufăr, specific românește, așa cum ne-a fost multora inoculat, de o lipsă de stimă mereu perdantă. “Capul plecat sabia nu-l taie.” Mi-a trebuit aproape o viață să înghit teoria asta șă să înțeleg că e stupidă la un anumit nivel și să încerc să o uit.
B.N.: Ce părere ai despre veșnica dilemă: cartea sau filmul?
R.C.: Pentru mine ideal e și și. Fiecare îmi oferă altceva, un alt tip de experiență. Nu pot să nu mă gândesc la Stephen King în contextul acesta. Scrie fantastic omul – e ideal să-l citești în limba lui; întotdeauna, dacă poți, citește în limba autorului. Până să mă apropii pentru prima oară de cărțile lui eram convinsă că e ceva strict comercial (da, preconcepții, știu). Cât m-am înșelat! Este genial – de la stil și până la documentare și conexiunile pe care le face, nu doar în cadrul aceluiași roman, ci și între ele!
Pe de altă parte, oare câți dintre noi n-am văzut măcar o ecranizare după scrierile lui? Câtă vreme un regizor bun dă viață imaginației lui Stephen King, nu are cum să nu te captiveze! Deseori sunt reluate într-o altă formă, alt regizor, altă distribuție (de exemplu recentul The Stand, în 2020, după varianta din 1996).
Aștept cu interes o ecranizare mai reușită a seriei The Dark Tower. Cea actuală e, zic eu, nesatisfăcătoare, nu surprinde tocmai bine atmosfera celor 8 (parcă) volume și spiritul scriitorului.
B.N.: Dedici cuiva cartea ta?
R.C.: În cazul cărții publicate deja, nu e niciun dubiu: “Ghicitori pentru Lulu”, Lulu fiind fetița mea. Este cartea copilăriei copiilor mei, cartea copilăriei mele, e ceea ce am încercat să le imprim în primii ani de viață. Am scris-o fără țintă, așa cum a venit, dar inspirată de ei și pentru ei. Și pentru fiecare copil, pentru copilul ăla interior de care tot auzim că trebuie să avem grijă. În fiecare din noi rămâne până la capăt un țânc de câțiva anișori, care își mai amintește uneori cum să se bucure. Cu joc, natură, animale, cu atmosferă de curte de bunici blajini. Și de recunoaștem și de nu, avem nevoie de acest copil interior și trebuie să învățăm să-i cultivăm bucuria.
B.N.: Știm din statistici că românii citesc puțin. Cine și cum ar putea schimba asta?
R.C.: Nu doar românii citesc puțin. În era asta a vitezei, când timpul devine insuficient, tentațiile sunt nenumărate, e cumva de înțeles această lipsă a lecturii. Văd la copii –cei care vor, evident, și cei care sunt și educați în familie în sensul ăsta – că reușesc să își ia eficient informații din mediul online. Da, sunt convinsă (din poziția de viitoare babă) că cititul în sine e de neînlocuit. Creează Universuri, deschide minți, oferă șanse. Iar cei înțelepți reușesc să găsească echilibrul și să le facă pe toate chiar bine. Poate că-i doar o etapă, ne-am pierdut puțin printer valuri, nu știu. Nu cred totuși că scrisul (și implicit cititul) va muri vreodată.
B.N.: Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
R.C.: Într-un acces de conștientizare și responsabilitate necaracteristic am reușit să creez două pagini Facebook: Roxana Cazaciuc – https://www.facebook.com/roxanacazaciucautor (pagina de autor, nu cea personală, deși îmi e dificil să mă autoproclam autor) și Ghicitori pentru Lulu – dedicată volumului publicat, cu speranța că va ajunge fix unde trebuie mesajul meu, cel de a nu ne uita copilăria și de a o retrăi frumos alături de copiii noștri – https://www.facebook.com/ghicitoripentrululu/ .
Volumul de poezii “Ghicitori pentru Lulu” poate fi găsit atât în librării fizice, cât și online: https://carturesti.ro/carte/ghicitori-pentru-lulu-1989741, https://www.emag.ro/ghicitori-pentru-lulu-roxana-cazaciuc-9786069400418/pd/DYQ630BBM/, https://librariacitila.ro/produs/ghicitori-pentru-lulu/, dar și direct de la editură: http://www.fractalia.ro/colectii-sonia/.
Aș fi teribil de fericită dacă cei ce aleg să o cumpere mi-ar trimite un feedback, dacă m-ar lăsa să înțeleg ce au trezit aceste versuri vesele în ei și dacă micuții lor au rezonat cu lumea jucăușă, plină de viață și pisici pe care le-am propus-o.
Am pregătite acum două manuscrise, unul cu versuri pentru copii, o urmare de fapt a primei cărți publicate, iar cel de-al doilea… un subiect delicat, tabu aș zice (încă) în România, dar nu numai, deși în ultimii ani există o mai mare deschidere și înțelegere datorită activității și dăruirii Organizației E.M.M.A., prin fondatoarea sa, Bianca Brad și prin voluntarii implicați de-a lungul timpului. E vorba de un… o… nu știu cum să-i spun, un jurnal al pierderii copilului meu, o carte dedicată nu lui, ci lipsei lui, dedicată mai degrabă părinților care trec prin aceeași durere și același dor și nu știu ce să facă exact cu ele. Sper să își găsească loc și jurnalul meu undeva, să ajungă la public, la cei ce au nevoie, deși e dificil având în vedere subiectul și faptul că nu e vreun roman coerent, doar pagini de jurnal brut al durerii si dorului și, ușor-ușor, al acceptării și iubirii.
Alte manuscrise adunate într-un ceva unitar nu am. Sunt crâmpeie, multe, împrăștiate, fragmente nepregătite în vreun fel (încă) să vadă lumina tiparului și să dea piept cu lumea.
Poate dacă mi-aș invoca “scriitorul” interior aș reuși să devin destul de organizată pentru a le aduna într-o formă comprehensibilă.
B.N.: Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
R.C.: Aș vrea să dețin abilitatea de a vă convinge să citiți, în general, Și, evident, în particular, cartea mea, “Ghicitori pentru Lulu”. Știu, în felul meu, să scriu. Nu spun că bine sau prost, asta cititorii decid. Dar sigur nu știu să-mi vând “marfa”, să-mi trâmbițez taraba. Dacă nimeni nu știe ce oferi…nici nu cumpără, nici tu nu știi exact cât valorezi în ochii altora. Și devii sceptic și în privința a ceea ce valorezi în ochii tăi. Dar e omenește, e firesc să cauți confirmare, acceptare, recunoaștere, nu cred să fie mulți altfel. Nu renunț la scris, râcâie în mine constant, e parte din mine. Mă bucură faptul că există locuri unde scrisul își găsește loc și rost, oameni în care și pentru care cuvântul are rezonanță și că mai nimeresc și eu uneori în atmosfera asta.
Mi-aș dori să spun la final ceva memorabil. Nu iese nimic, pentru că, în cazul meu, greu iese ceva invocat conștient, vine când vrea, cum vrea, se autoinvocă. În plus, mă tem să nu par din greseală mai deșteaptă decât sunt de fapt și apoi să fiu prinsă cu ocaua mică. Sau, și mai rău, să mi se spună detașat: “Nicio grijă, nu pari!”. Așa că mai bine îmi asum o doză de umor și autoironie, e un mecanism mai sigur și mai eficient, o încheiere care mă caracterizează rezonabil.
