Tudor Creţu, scriitor, jurnalist, manager al Bibliotecii Judeţene Timiş „Sorin Titel”. Volume publicate: POEZIE: Dantelăriile Adelei, Mirton, 2001; Obiectele oranj, Vinea, 2005; Fragmente continue. Poeme live, Printpress, 2014; studio live, antologie, Printpress, 2015. ROMAN: Omul negru, Cartea românească, 2008; Casete martor I, Tracus Arte, 2013;  S…(Casete martor II), Tracus Arte, 2015. CRITICĂ. Developări literare, Editura Universității de Vest, 2010. DIARISTICĂ: Jurnal fantasmatic, Paralela 45, 2016.

Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Tudor Crețu: Am 36 de ani.  Scriu și citesc, conduc o bibliotecă (Biblioteca Județeană Timiș „Sorin Titel”). Cele „câteva lucruri” sunt întotdeauna greu de găsit. Dai tu însuți un fel de search. Detalii, nu mai mult, pe Google. Asta am încercat în toate cărțile: să spun ceva despre mine. Implicit. Cărțile autentice sunt, așa zicând, cărți de identitate/ acte identitare.

E.I. Cum a apărut pasiunea pentru scris în viața ta?

T.C. Nu e, în niciun caz, pasiune în sens de hobby, de preocupare „extracuriculară”. Dimpotrivă, miza nu poate fi decât totală. Altfel, mai bine nu faci nimic. Când ești „contaminat”, literatura erupe mai devreme sau mai târziu. Eu am început, pur și simplu, să scriu. Printr-a unșpea. Caietul era dictando, liniile verzi, hârtia aspră rău. Citeam Mateiu Caragiale și Cioran. Tocul era chinezesc.

Nu știam prea bine ce fac. Niciodată nu o să știu până la capăt. Și nici nu o să încerc să aflu. Scriitori – în carne, oase, cărți – am cunoscut ceva mai târziu, la facultate. Citeam, deja, Structura liricii moderne. Unul dintre dascăli era Șerban Foarță. Scrisul m-a rupt de prietenii de până atunci și de mine/ cel care eram.

Fumam Maro și lecturam cărți de la biblioteca pe care acum o conduc. Poezie, în genere, și eseu. În cazul nu puținor volume, eram primul sau al doilea care împrumuta cartea la douăzeci-treizeci de ani de la apariție. Turcea, Mazilescu, Petre Stoica sunt câteva – doar! – dintre numele cult de atunci. Scriam scurt, tăiam. Debutul meu, Dantelăriile Adelei, (Mirton, 2001), e, poate, cel mai concis debut douămiist. Poeme de câteva versuri și versuri de câteva cuvințele. Un fel de „concentrate” efervescente sper…Au urmat: diaristica, proza, critica. Literatura e mult mai importantă pentru noi, decât suntem noi pentru ea.

E.I. Spune-ne despre stilul tău de a scrie, care este diferența între stilul tău și a altor scriitori?

T.C. Fragmente continue. Poeme live (Printpress, 2014) se încheie printr-o „crestomație” fictivă, niște textulețe scrise de mine și puse pe seama unor critici imaginari. Să dăm, deci, cuvântul unuia pro și unuia contra. A) Pentru că trebuie resuscitat cultul escapadei cu elicoptere – într-adevăr, cenzorul, cel din Dantelăriile Adelei, severul cast, pare să se fi convertit, să fi ajuns la dinamitarea propriilor baiere.

Cine și l-ar fi imaginat pe autorul de rigori evanescente („ori de câte ori/ bucăți de sticlă pe limbă/ vârfuri de săgeți topite în sânge/ fire de ață au tras prin pustiuri/ fiori”), comițând stihuri precum acestea: „îmi permit această diluare această scursură sentimentaloidă” sau „se poate ţine de strunire de divinaţia textuală/ asediez ca o furnică coloana lunecoasă velină”. A scrie „ce-ţi vine”, în ideea că, odată strunite, starea şi textul, zgomotul – de început și nu numai – scrâșnetul amar devin „muzică”.

Poemul ni se propune astfel ca o cursă dementă, ca o sarabandă aptă să digere, să mistuie și să transforme-n substanță nutritivă orice asperitate.  B) Prezentate ca veritabili „torenți textuali”, poemele nu sunt decât bruiaje ilizibile, aglutinări orbești care trimit, ca structură și natură, la fluxurile de conștiință ale Virginicăi Woolf și/ sau la „automatismele” (dicteul automat al) suprarealiștilor. Poemele, să le spunem, de dragul jocului, așa, sunt texte (era să scriu textoaie) îndopate și împănate, doldora de clișee și, mai ales, stridențe insuportabile. Niște lipeli haotice, mlăștinoase.

E.I. Ce ne poți spune despre cartea „Jurnal fantasmatic”?

T.C. E un fel de supracarte. Un proiect început în 2002, care continuă și azi. E o mărturie și un experiment. O carte, deopotrivă, evazionistă și autoscopică, a picajelor și decolărilor pe verticală. E textul care, așa zicând, mi-e mai apropiat nu decât cămașa, ci decât pielea. Entry-urile sunt atât rewind-uri, cât și fast forward-uri. Volumul publicat la Paralela 45 acoperă intervalul 2010-2012.

E.I. Ce te-a inspirat atunci când ai scris această carte?

T.C. Ce te inspiră e, cel mai adesea, tot una cu ceea ce te exasperează, inflamează etc. Storci și convertești: veninul în medicament, microbul în anticorp. Inspirația e, nu odată, contrareacție sau „contră” pur și simplu. Vulgar, aproape, spus: ce e mai rău tre` să te facă să dai ce ai mai bun. Simt, în timp real uneori, cum ceea ce mi se întâmplă devine literatură. În Casete martor I, mai ales, am încercat să captez momentele astea. Ceva-n culoarea ceștii, de pildă, se schimbă. E, ca în…teologie, un „miracol isesizabil”. Și r-ul din real devine mai suportabil și el. Altceva-ul ăsta e esențial. E, cu alt cuvânt mare, prea mare poate, transfigurarea tacită a ceea ce ți-e dat şi/ sau ai ales.

E.I. Care este cel mai important lucru despre o carte, în opinia ta?

T.CSă fie de folos: fie și unui singur cititor.

E.I. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?

T.CPe Facebook, în Orizont, Observator cultural,  precum și în alte reviste. Cărțile pot fi, oricând, comandate de la editurile pe unde am publicat. E cel mai sigur, simplu și comod.

E.I. Câteva cuvinte pentru cititorii booknation.ro?

T.C„Nu râde…citește înainte” (Bacovia).