Unul din scopurile booknation.ro este promovarea valorilor culturale românești dar și a scriitorilor noi. De asemenea, dorim să aducem în atenția voastră și proiecte interesante, cu scopuri similare. Astăzi, vă invităm să descoperiți un astfel de proiect ce nouă ne-a atras atenția: Republica Artelor – Cititor de Proză.
1. Bună seara! Pentru început să facem cunoștință! Numele meu este Diana Neață și sunt PR și redactor la booknation.ro. Dumneavoastră?
Eu?! Nu știu cu siguranță, încă mă mai aflu în tratative cu mine însumi… de vreo 35 de ani 🙂 , însă, ca o reminiscență din epoca comunistă, mi-au rămas aceste versuri care spun suficient:
„autoexilat din aburul copilăriei
nu am luat cu mine decât un nume de câine”
…și nu glumeam când le-am scris. Nu glumesc nici acum. De câte ori îmi aud sau îmi văd numele devin circumspect – l-am privit mereu ca pe o sursă de erori – deci, dacă mie nu-mi spune mare lucru, nu văd cum ar putea să spună mai mult altora. Să trecem așadar peste aceste trivialități pentru a ne apropia cât mai repede de culmea incompetenței proprii ce ne pândește, nu-i așa?, întotdeauna de undeva din eterul posibilității…deci să ne îndreptăm curajoși spre ținta adevărată a interviului nostru. Pe scurt sunt unul dintre administratorii proiectului ’’Republica Artelor-Cititor de proza’’.
Ceilalți doi „necăjiți” administratori sunt Maria Sava și Budeanu Stănică. Acum, o mică abatere: interviurile, în genere, știți cu ce le asemănăm? cu vizitele „de lucru” la un cabinet stomatologic. Cumva, ești de acord să-i cedezi doctorului dintele tău de minte, dar gândul îți e cum să faci să se termine totul cât mai repede și să ieși afară la o țigară și la un pahar bun de coniac. Să revii la normalitate, ca să zic așa.
2. Vorbiţi-ne puțin despre proiectul dumneavoastră – Republica Artelor – Cititor de Proză. Ce își propune? Cine sunt cei implicați?
Deja v-am dat numele celor cu adevărat implicați. Și lucrurile se petrec ca-n faimoasa scenă din filmul „Nemuritorii” („bătrânii” știu despre ce vorbesc). Desigur sunt mulți autori și cititori care formează această baricadă „Cititor de Proză” și tuturor le mulțumesc din inimă – fără ei nimic nu ar fi fost posibil! – dar în ce privește munca anostă, de zi cu zi cu mouse-ul, se-ntâmplă să fim doar trei. Mulți preferând voluntariatul numai în zilele de duminică. Ar fi fost excelent pentru cititorii site-ului dvs. dacă unul dintre colegii mei ar fi acceptat să vă acorde acest interviu. Mărturisesc că am încercat fără știrea dvs…unul m-a refuzat elegant iar pe celalalt nu l-am mai întrebat de frică.
Ok, acum urmează să ascultăm și puțină muzică. Din păcate însă eu ascult un singur disc și acela de patefon (să ne imaginăm prin urmare că ne aflăm în cadrul unui studio radio și sunt întrebat de dvs. care e melodia mea preferată). Bun…așa, e o partitură veche la care țin și care mi-a atras din partea publicului un maxim de antipatie (bănuiesc că de vină e gustul schimbător al vremii) …într-adevăr melodia a tot fost folosită și uneori zgârie urechea, dar rămâne adevărată: (song deci) „am crezut mereu într-o cetate a artelor și în lumina actului de creație. Apoi am fost și sunt în continuare revoltat de statutul artistului în cetate – suntem în secolul XXI, da? – care, atunci când nu e plimbat prin cetate ca ursu’ din motive de imagine pentru alții, are doar un statut asemănător nebunilor, ori este, pur și simplu, îngăduit ca un parazit necesar corpului social.
În câmpia muncii capitaliste, ca și-n câmpia comunistă (mă refer strict la România și la percepția din țară) utilitarismul a încercat fără succes să-mpace și capra și varza. Așa se face că varza e mâncată de cine apucă și capra de regulă sacrificată… în rest ne-ntâlnim toți zemoși de lacrimi la funeraliile câte unui artist. Câți creatori români au participat la propria lor sărbătorire?! E un obicei barbar dovedind o ipocrizie maximă să-l ignori pe artist cât e în viață, să te faci că nu-l vezi și să-l chinui cât poți de bine, să nu-i recunoști valoarea ca mai apoi să vii să-i bei țuica la pomană, să-i jefuiești neamurile de manuscrise, să pui taxe pe produsul inimii lui, să-i vinzi picturile după moarte și să te lauzi cu numele lui prin presa scrisă și pe la televiziune. Și atât, deh,… un vechi obicei al casei. Din punctul ăsta de vedere avem un istoric de invidiat
și ne dovedim în continuare buni latini…aș fi spus latini sud-americani, dar deja i-am întrecut și pe aceștia. Uite că m-am aprins, despre ce vorbeam? Ah, da…de proiect. E un proiect – (din nou song) -100% non-profit și bazat pe voluntariat, dedicat creativității în orizontul artei, cu o activitate neîntreruptă de cinci ani, cu două reviste (au fost trei), o colecție de cărți print și online, cu două centre în afara țării și unul la Baia Mare, un post de radio online care emite 24/24 audiopoeme, o bibliotecă online în care am arhivat textele membrilor din rețeaua „Cititor de proză” (27.000 de texte) și cu un profil credibil în cadrul rețelelor de socializare încă înainte ca acestea să devină o modă la noi. În fine, cine ne caută pe google ne va găsi.
3. Cum este perceput de către public acest proiect?
Cu indiferență sau hai, să o spun frumos: cu nonșalanță. Da, am cunoscut și vremuri „bune” în ce privește publicitatea. La început, când am fost înconjurați rapid de cei porniți în căutarea unei oportunități. După un timp, slavă zeilor, am câștigat însă mila acestora( românii au un înnăscut fler la pârliți și entuziaști și nu poți să-i amețești prea mult cu fraze importante) și astfel am putut lucra apoi în tihnă fără interviuri televizate și alte ispite de acest gen. Faptul că aproape 100 de membri din cei 2000 au azi o activitate 
săptămânală în cadrul proiectului spune mult despre dragostea lor curată față de un sens și un crez.
4. Considerați că mai există, în ziua de azi, sete de cultură?
Există dar cumva estompată de individualismul feroce. Într-o țară de 22 de milioane de genii e greu sa mai poți spune cuiva ceva interesant sau necesar. Cei care trăiesc însă cu duhul culturii majore în cerul de deasupra lor își văd netulburați de truda lor și produc ceea ce mâine vom sărbători cu mândrie națională prin alte discursuri fonfăite și cu ochi arzători de lupi.
5. Ați avut parte de momente dificile pe parcursul derulării acestui proiect?
Am avut?! Am, dacă nu în fiecare zi, sigur până să treacă o săptămână. Tot timpul se naște o situație, o nemulțumire nu contează a cui sau de ce natură. Cum vă spuneam, proiectul e non-profit, dar asta nu înseamnă că abonamentele, serverele, echipamentele audio și video, editurile, telefoanele, licențele sau orice alte porcării de acest gen îmi sunt oferite gratis. Deci există un stress financiar și pe lângă acesta, mult mai zdruncinător, APATIA celor din jur. Imaginați-vă numai efortul de-a urla în pustiu zi de zi. Sunt mulți dintre cei care ne spun că dacă nu ne-ar măguli orgoliul nu am mai face treaba asta…și e drept întrucâtva, dar chiar și așa tot rămâne o problemă de anduranță. Să o faci conștient timp de cinci ani fără pauză nu e deloc ușor, mai ales că de acolo, din spațiul cumplit dintre teorie și practică, ești privit mereu drept în ochi de un uriaș semn de întrebare: cât de puternică îți este credința? În plus, recunosc, că nu am renunțat și dintr-un alt motiv: am fost dezgustat observând eșecul tuturor inițiativele culturale din România (mai ales al celor bazate pe voluntariat) De câte ori a lipsit motorul „rotund’’, toate s-au dizolvat fără regret.
(Paranteză acum, din aceea mare, pătrată și la colțuri tăioasă: nu-mi spuneți, vă rog, de ONG-urile din România, care cu câteva excepții sunt toate aservite politic, economic subjugate corporațiilor (în fapt și spirtul din interior e unul de gen corporatist- e o emulație uriașă acolo în ce privește spiritul de haită și modul de dislocare al cărnii de pe oase) Personal, cred că de acolo va pleca următorul mare val de pericol pentru țara noastră și bănuiesc că vom pierde încă 25 de ani să scăpăm și de răul care acum doar ni se pregătește în tăcere și zâmbet în toate aceste pepiniere ale interesului individual. 
Închei paranteza și revin la problemele, așa zis ale mele.
Cineva mi-a spus odată hotărât: vremea actelor gratuite s-a dus „bătrâne’” și când ești sărac nu se face să-ți chinui organismul cu vise, zău așa, miroase a autoflagelare… de altfel, e chestie balcanică. Mai mult de atât, mi-a sugerat, că e inuman să recomand metoda mea și altora. Poate… nu știu?! Rămâne să aflu/să aflăm dacă a avut dreptate.
E drept, în treacăt fie spus, că mulți ne-au privit și ne privesc încă de sus considerând acest proiect un soi de Daciadă în care toată lumea se manifestă dând impresia unei băltoace de mediocritate. Ar trebui cu puțină bunăvoință ignorat acest aspect care, sigur, există, și privit cu mai multă atenție latura bună a unei astfel de încercări: multe talente au prins aripi de aici, de la noi și deci e foarte important ca astfel de locuri de încurajare să existe! Fiecare creator știe cât de adevărat este ce spun.
6. Din punct de vedere personal, care este satisfacția cea mai mare adusă de proiectul Republica Artelor – Cititor de Proză?
Da. Există. Există momente când am impresia că iată, ceva se-ntâmplă. Că împreună cu alții reușesc să produc o fisură cât de cât în zidul tăcerii și al indiferenței. Că nu e doar utopie și că poate exista acel visat și dorit sentiment de comuniune în artă. Că am ajutat câțiva autori să nu renunțe. Că m-au ajutat ei pe mine să nu renunț (altfel n-aș fi publicat niciodată). Că prin ce construim în rețeaua Cititor de Proză reușim să menținem o luminiță vie deasupra tuturor acestor ape sulfuroase și că într-o zi se poate întâmpla – cum s-a și întâmplat de atâtea ori- ca un pelerin scriitor internaut plecat în căutarea unui continent 
de oameni să ne zărească scânteia și pentru el în clipa aceea să ne numim „speranță”. Că nu e degeaba totul. Şi, da, în felul acesta reușesc și eu să-mi păstrez impresia că aparțin umanității și nu sunt doar o javră rătăcind bezmetică în așteptarea morții.
7. Şi o ultimă întrebare: ce rezervă viitorul pentru cetatea Republicii Artelor? Asta dacă ne puteți dezvălui…
Privind viitorul îndepărtat, mai mult ca sigur sfârșitul. Frumos ar fi să nu mă prindă viu momentul acela și actul încetării activității ei să nu poarte semnătura mea, deși de câte ori sunt supărat îmi spun că ăsta va fi primul lucru pe care-l voi face. Desigur, ca tot ce se naște și această încercare va trebui odată să intre într-un concediu de lungă, lungă durată. Oricum, sunt convins ca întotdeauna ea va răsări undeva, indifferent de timpul istoric, mult mai puternică și mult mai bine organizată, chiar dacă sub o altă înfățișare.
Priviți în jur, există atâtea proiecte de acest gen…și al dvs, nu? Deci morbul acesta nu poate scuti corpul viguros, uneltitor-practic al lumii de spectacolul ’’deplorabil’’ al simțirii idealist-estetice. Lucrurile de genul ăsta nu mor niciodată…sunt din acea categorie pe care eu o numesc: cenușă- caldă-renăscătoare-bună mamă.
Vă mulțumesc frumos, mulțumesc de asemeni cititorilor dvs. și le cer scuze cu deplină sinceritate celor puțini ce vor fi răbdat până la ultimul rând!
Cu iubire de oameni și arte ( va las aici si un link video- dacă tot e menit interviul să apară pe net https://www.youtube.com/watch?v=4vSWHkxZgOI – John Lennon Stand by me)