Strămoșii noștri au fost victimele celor mai diferite forme de opresiune, începând cu jugul otoman și terminând cu instaurarea regimului comunist de o demență și o ură acerbă. Nu cred că există măcar o persoană care să nu fi avut în familie sau în anturaj victime ale mașinăriei ideologice socialiste. Unul dintre fenomenele de o cruditate crâncenă a fost foametea din anii 1946-1947. Despre acest episod pe care politicienii contemporani de la noi, dar și din Federația Rusă îl trec sub tăcere, este monografia Marianei S. Țăranu, apărută în 2021 la editura Vremea.
„Nene, lovește-mă, lovește-mă tare că să mor și să nu-mi fie foame.”
Cartea debutează cu un spectru documentaristic amplu, în care se dezvăluie meschina mașinărie cu lux de detalii tehnice, care s-ar putea să îngreuneze atenția cititorului, dar fără de care este imposibilă înțelegerea anvergurii evenimentului istoric. Da, o astfel de monografie este imposibilă fără o documentare atentă și meticuloasă, iar doamna Țăranu este, din câte observ, un cercetător ferm și bine determinat. În prima parte veți descoperi tabele cu bunurile expropriate, scrisori ale victimelor, demersuri către nemuritorul Stalin, intitulat, cu toată sinceritatea omului de rând, „părinte al neamului”. Din cifrele evocate înțelegem câtă disperare a simțit poporul moldav și cât de mârșav și metodic au acționat cotropitorii. Mii de familii au fost de averi, deportate sau lăsate de izbeliște în fața unei stări de constantă foame și epuizare.
Și dacă prima parte este o evocare tehnică a genocidului înfometării, partea a doua este o sumă de mărturii venite direct de la oamenii care au fost prinși în menghina sistemului sau din partea descendenților direcți care au crescut cu aceste istorisiri dureroase. Să fiu sinceră, mi-a fost extrem de greu să citesc unele pasaje, mai ales cele în care s-a menționat canibalismul sau hoția, jaful și deznădejdea. Este inimaginabil ce au trăit acei oameni privați de o chestiune vitală: alimentația.
Rănile sângerânde ale oamenilor din acele vremuri se resimt și astăzi. Unii bătrâni închid porțile și casele, alții s-au stins din viață măcinați de o constantă depresie, depresie în care s-au amestecat foamea, tristețea și nedreptatea.
Trebuie să recunosc că mi-aș dori să văd această carte inclusă în curriculumul școlar pentru că tânăra generație are nevoie de un imbold pentru a înțelege greșelile trecutului și a face tot ce le stă în puteri pentru a evita repetarea acestora, or istoria nu iartă și nu uită niciodată. În plus, această carte trebuie să fie citită și de către oamenii din politică, astfel încât aceștia să înțeleagă ce interacțiuni ne-au modelat ca popor și ce nevoi avem spirituale, nevoi printre care se regăsește cea de a restabili echilibrul istoric și de a ne recâștiga onoarea rănită.