Jonathan Swift zicea: “Orice om iși dorește să trăiască mult, dar niciunul nu vrea să îmbătrânească.”
Despre vârsta nobilă este această carte. Rușii zic: “Старость не радость”, adică bătrânețea nu este o bucurie. O fi așa?!
Cert este că sunt foarte mulți bătrâni singuri care își duc viața într-un mod minabil și defel de invidiat. O fi vina lor, a statului sau a noastră, adică a întregii societăți? Cred că m
erită să ne oprim pentru o clipă și asupra acestei problemi sociale.
Protagonistul romanelului de față este un octogenar respectabil care își trăiește bătrânețile într-un cămin de bătrâni din Amsterdam. Hendrik împărtășește observații amuzante și triste, gânduri despre sine și despre cei din jur, despre lumea modernă, despre viață și moarte. Avem aici relatate inclusiv micile distracții și revolte din azilul de bătrâni.
Deși se vrea a fi un roman de satiră și umor (chiar am râs la unele pasaje), totuși am putut intrevedea tristețea bătrânilor singuratici. Accent deosebit este pus pe umilințele aduse de vârsta înaintată.
Când sunteți tineri, doriți să fiți mai mari. Când aveți sub 60, doriți să rămâneți mereu tineri. La adânci bătrâneți, nu mai aveți spre ce tinde. Aceasta este însăși esența golului existenței. Nu există un scop. Nu mai aveți de dat examene. Nu trebuie să mai faceți carieră. Nu mai trebuie să creșteți copii. Sunteți prea bătrâni chiar și pentru a avea grijă de nepoți.
Mi-au plăcut memoriile lui Hendrik. I-am apreciat sinceritatea și autenticitatea. A reușit să descrie viața din casa de bătrâni într-un mod exact, însumând mai multe aspecte. Autorul reușește să ne sensibilizeze pe alocuri. Însă, mare aport constă în starea de meditare pe care o avem după lectura acestui roman. Rămânem cu un gust amar și cu o dorință de a schimba ceva din viața bătrânilor.
Ar mai fi de menționat că Groen a scris și un al doilea jurnal, la 85 ani. Am profitat de această oportunitate pentru a fi în compania lui Groen și a memoriilor sale încă câteva zile. Recomand ambele jurnale, sunt asemeni unui duș rece…




