Spiridon Misava preferă ca unele chestiuni, mai de excepţie, din viaţa sa, ce ar putea face subiectul unui articol, să-i rămână ca material pentru volumul doi al cărţii lui.
Preocupat, în schimb, de degradarea de autopercepţie a noastră, ca români – pentru ţară şi neam – vrea să atragă atenţia asupra faptului că în loc să ne plângem de starea naţiunii, mai nimerit este să ajustăm, pe plan personal, gândirea şi comportamentul nostru şi să facem binele ce ne stă la îndemână. Când simţul datoriei, al omeniei, corectitudinii, toleranţei şi ordinii va fi o amprentă definitorie nouă, vom putea aştepta şi pretinde vindecarea generală. Aceasta avertizare, care nu-i vreo noutate filozofică, este cumva atinsă şi în lucrarea sa, căci face aluzie la celebrele cuvinte „Doctore vindecă-te pe tine însuţi!” (s.a.) sau inserând într-un basm:
Și a plouat peste ei toți mană de mâncare / albă ca sămânța de coriandru / și-au început a se vindeca și vaccina.
Cam cum suna acum meditaţia sa:
Există mulţi conaţionali care blamează România, fiindcă a ajuns, zice-se, jalnică. Dar ce aşteptări dinamice să fi avut noi după un comunism agresiv, care a încercat să ne smulgă din inimă identitatea spirituală, iar rămăşiţele lui au dat vina, ulterior, pe capitalism?
Se relatează că o persoană întoarsă dintr-o vizită în occident, înapoi în India, reîntâlneşte pe înţeleptul Ramakrishna (+1886). Acestuia îi transmite concluzia sa, despre englezi şi americani, că-s excesiv înclinaţi spre activitate şi bogăţie (doar cu mici excepţii).
Maestrul îi răspunde că preocuparea pentru muncă (bogăţie, onoruri, glorie) se regăseşte în toate societăţile umane şi-i condamnabilă (în sens existenţial) pentru că favorizează ignonanța, ataşamentul pentru senzualitate şi aur şi conduce la decăderea spirituală.
În situația noastră, mă învioreză o reflecție: noi românii, oare, nu suntem avantajaţi, după lecţia amară a dictaturii (şi încercările dezrobirii de după) să găsim soluţiile spirituale ale unui spectaculos reviriment?! Ar fi o mare carență pentru tineri să nu se informeze mai bine despre ce a fost, ce ar putea fi prin rescriere istorica, sau să admită optica unor nostalgici.
Cam pe aceste principii, între altele, ar vrea să funcţioneze şi Basmele Bunicilor Cuminti ca lectură (cu emoţia şi motivaţiile ei).
Invitaţiile la maturizare vin din multe direcţii în societatea noastră. În cazul acesta întreb (c-aşa-i românu’ când să-nveseleşte ♪ Ca şi stejaru’ când înmugureşte) ce vrea să spună zicala: Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă!