Natașa Alina Culea: scrisul este o formă de exorcism (interviu)

Pe Natașa Alina Culea am cunoscut-o prin intermediul unei cunoștințe comune. I-am accesat blogul și am fost instantaneu cucerită de felul ei de a scrie! În luna noiembrie a anului trecut și-a lansat primul roman, Natașa, bărbații și psihanalistul, iar luna aceasta, pe 20, îl va lansa pe cel de-al doilea – Marat. Iubirea are spini. Ambele volume par foarte interesante, de fapt, chiar mi l-am comandat pe primul și va sosi curând. Însă, mai multe despre Natașa (îmi place cum sună numele ăsta) și despre romanele ei vom afla chiar de la ea!

Bună, Natașa… sau Alina? Cum preferi să ți se spună?

Buna, să știi că răspund prompt la oricare dintre ele

Ce ne mai poți spune despre tine?

M-am născut într-un oraș de la malul Dunării, în Tulcea, într-o familie mixtă de ucrainieni (haholi) și polonezi, un lucru obișnuit în zona Dobrogei unde sunt multe comunități de slavi, turci, tătari, greci… Am plecat de acasă la 14 ani, am locuit timp de 15 ani în București, iar acum vă scriu din Sofia. Am fost o cititoare înrăită până când m-am decis să încep să scriu la rândul meu.

 Pe blogul tău am citit o descriere personală foarte frumoasă, din care, o să te rog să-mi permiți să citez 2 fraze. „Fiecare are ochelarii săi prin care privește viața. Lentilele mele au culoarea iubirii.” Care e, mai exact, culoarea iubirii?

Am fost uneori acuzată de naivitatea cu care privesc oamenii, iubirea; mi s-a spus că văd lumea cu ochelari roz, iar eu sunt de acord cu asta, prefer să am ochelari roz și să ignor ceea ce nu vreau să văd, decât să-mi schimb „lentilele” și să privesc cu teamă în jurul meu, să cred că oamenii sunt invidioși sau că vor să-mi facă rău; asta nu e viață. Dacă afară este cald, o să mă plimb și-o să fiu fericită de acest lucru simplu; dacă afară plouă, o să citesc fericită o carte; dacă mi se va strica mașina în drum, o să fiu fericită că am avut timp să admir câmpul cu maci. O să cred în continuare în oameni și în iubire.

Ce iubești să faci cel mai mult pe lumea asta?

Iubesc să scriu, acel moment în care mă așez în fața laptopului cu o cană aburindă cu ceai; ascult muzică în timp ce scriu și cuvintele curg. Predau lecții de Yoga și asta îmi face multă plăcere… obișnuiam să iau lecții de pian și am de gând să continui și cu lecții de canto, dar scrisul este o vocație cu care am cochetat până când mi-am asumat responsabilitatea relației dintre noi. Da, scrisul este pe primul loc… și pe al doilea…

Ce e scrisul pentru tine?

Pentru mine, scrisul este o formă de exorcism pentru că scriu despre mine, despre ceea ce simt, despre ceea ce am trăit și despre impactul altora asupra mea. Noi suntem învățați de mici să ne ascundem slăbiciunile, să facem o impresie bună celor din jur, să ignorăm ceea ce simțim în favoarea rațiunii… Ei bine, provocarea mea este să fac opusul, cred cu tărie că emoțiile ne vorbesc despre ființa noastră neintegrată, până la urmă sunt o fostă pacientă de psihanaliză și asta și-a pus amprenta definitiv în modul meu de a privi viața însăși. La un moment dat, în prima carte „Natașa, bărbații și psihanalistul”, protagonista se răzbună, sau măcar încearcă să facă asta; eu iert cu generozitate aceste porniri „Natașei” pentru că cel mai rău sentiment este cel de neputiință, iar dacă este să aleg între acesta și furie sau răzbunare, ghici ce voi alege? Ceea ce scriu eu este expunere totală, nu acel soi de expunere falsă care te complimentează. Demonii mei sunt resimțiți de oricine, doar că eu nu îi ascund, îi prind de mână și le cer să-mi spună povestea lor, poveste pe care le-o împărtășesc apoi celorlați.

„Natașa, bărbații și psihanalistul” – e prima ta carte, e comparabilă cu prima iubire?

Cartea „Natașa, bărbații și psihanalistul” reprezintă un început, iar ca orice început, poate că este ezitant pe alocuri, dar nu timid, asta nu!

Descrie-ne puțin această carte. Și încă ceva, cât de mult se identifică Natașa – scriitoarea cu Natașa – personajul?

Natașa este avatarul meu din primul roman. Alina este avatarul meu din al doilea roman „Marat. Iubirea are spini”. De ce am nevoie de avatar? – pentru că am nevoie să trăiesc experiența pentru a o transpune în scris, autentică. Nu voi scrie o carte despre un caz care face vâlvă la televizor deși acest gen de subiect are deja popularitatea asigurată. Din punctul meu de vedere, ăsta e jurnalism. Nu blamez nimic, fiecare face ceea ce poate mai bine, doar că nu mi se potrivește genul ăsta de scris.

În curând vei lansa cel de-al doilea roman, „Marat. Iubirea are spini” – ce sentimente te încearcă?

Cartea aceasta m-a bântuit, efectiv mă trezea noaptea din somn și mă așeza în fața tastaturii. Nu am reușit să controlez acest roman, asta este senzația. Am fost doar o unealtă, romanul are propria lui personalitate. Acum, după ce l-am terminat de scris, sunt epuizată emoțional și veți vedea de ce atunci când îl veți citi.

E diferit cel de-al doilea roman față de primul?

Da, este diferit. Dacă în primul roman, protagonista – Natașa este o femeie independentă, ironică, chiar cinică pe alocuri, în „Marat. Iubirea are spini”, protagonista este interiorizată, sensibilă, o tânără ce nu poate uita un bărbat care s-a transformat într-o obsesie și i-a acaparat viața.  „Natașa, bărbații și psihanalistul” este o carte despre impactul bărbaților din viața Natașei, este o carte amuzantă în care defilează prototipuri de bărbați în chiloți, ca pe podium, unul mai interesant decât altul. „Marat. Iubirea are spini” este o rescriere a iubirii, iubirea care nu uită. Ceea ce au în comun ambele cărți este iubirea. În primul roman Natașa găsește iubirea unde nu se aștepta, în a doua carte iubirea este predestinată și are chipul lui Marat.

Cine e Marat.  Care e povestea sa?

Marat există, asta este ceea ce pot spune. În carte, el este un ideal către care tinde orice femeie, în realitate Marat este… un ideal către care tinde orice femeie  🙂

Iubirea chiar are spini…

Da, are spini doar atunci când o ignori. „Iubirea nu uită și nu întârzie”, este cel mai frumos dar de la viață iar dacă nu i-ai dat importanța cuvenită atunci când a venit la tine, te va bântui, eu știu ce spun. Spinii sunt regretele cu care majoritatea am învățat să trăim. Nu trebuie să ne fie teamă să iubim, este cel mai natural sentiment care însoțește ființa umană.

Gânduri, speranțe… și un cuvânt de încheiere – te rog!

Nu știu când voi scrie următoarea carte, dar nu-mi fac griji, se spune că nimic nu este mai puternic decât ideea căreia i-a venit timpul. Nu am știut că voi scrie „Marat. Iubirea are spini”, nu era un plan, nici nu îmi plac planurile. Dacă trebuie să mai scriu o carte, o voi scrie, va veni către mine, iar eu mă voi așeza iar în fața laptopului cu un gest natural. Până atunci, vă invit la lectură și îmi doresc ca ceea ce am scris să vă înflorească cel puțin un zâmbet cald, ca o zi de mai.

Îmi amintesc expresia favorită a psihanalistului și mi-o voi transmite mie, dar o să v-o transmit și vouă:

Să fim mai buni

Mulțumesc mult pentru acest interviu. Îți urez multă baftă și… sper să nu te oprești aici! Am citit câteva fragmente din romanele tale și, pur și simplu trebuie să nu te oprești aici!