Născută la 17 august 1963, Ruxandra Ceseranu este Doamna poeziei românești care ne răsfață cu un amplu catolicism al versificației, unul care știe să evite capriciul versatilității prin intermediul unui tropăit adolescentin care revarsă în cotropitoare strofe pline de patosul nedisimulatei sincerități. Mesajul cuvintelor din creațiile sale denotă o forță motrice aparte, coborâtă parcă din languroasele mistere ale pământului, narate cu o uimitoare iscusință de bunicii unor vremuri demult apuse.
În poeziile Ruxandrei Cesereanu aflăm că nimic nu se uită și că nimic nu se iartă, pentru că totul se înmagazinează în dependințele sufletelor în vălătuci de amintiri, nostalgii și regrete pe care unii îndrăznesc să le numească cordon ombilical dintre ieri și mâine.
franjurii
am încercat să nu vorbesc despre moarte
să nu o am în măruntaie
să nu o preschimb într-o materie ultragiată
să nu greşesc faţă de ea
viaţa mea a fost cu franjuri obişnuiţi
am fost uneori fericită alteori bolnavă
m-a durut pielea
am iubit am urât am iubit m-am resemnat
am luat-o de la capăt
am şi cântat cu vocea mea groasă
am şi plâns puţin
m-am îmbrăcat în flori şi în negru
m-am parfumat cu givenchy
am mirosit a cadavru proaspăt
am fost un carusel sclipicios
ca un licurici pe piedestal
apoi într-o zi am zărit o lumină-ntre coapse
şi printre degete răsfirându-se
m-am dus după lumina aceea dincolo de ferestrele casei
mele
dincolo de oraş de patrie de onoare
dincolo de numele meu şi de cine sunt eu
şi doar găsindu-mă dincolo
singură şi femeie
am înţeles că nu mă mai pot întoarce vreodată cu adevărat.
Atunci când ai impresia că începi să cobori, te trezești că de fapt urci o coilină a tributului etern: tributul cordonului ombilical, tributul adus împlinirii prin intermediul perpetuării speciei, tributul adus narcoticului sentiment dăruit de betitutinea lucrurilor mărunte. Da, adeseori ai impresia că întreaga existență a omului este un șir de tributuri aduse diverselor momente de răscruce din viața omului.
peştera
într-o zi am intrat eu însămi în peştera trupului meu
stingheră şi cu părul zbîrlit pe cap de spaimă
mai întîi am păşit prin deşert
leii dormeau rezemaţi unii de alţii ca nişte catedrale
spinările lor erau aurore boreale
cascade niagara de nisip astupau gurile şi toţi ochii
doar oamenii deşertului ştiau că zăpada-i fierbinte şi moale
în peştera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor
mort neputrezit cu mîinile împreunate pe piept
şi cu faţa întoarsă spre răsărit
l-am atins şi pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc
leii nu-l devoraseră
nici vulturii nu-i curăţaseră oasele
nici şerpii nu-l încolăciseră
nimeni nu voia să mănînce din mortul acela care nu mirosea a nimic
el stătea ca un fetus bătrîn
îl priveam şi un glas de femeie nebună zvonea în mine strigînd
cine te-a născut între leii uitaţi ai lui dumnezeu
cine te-a auzit cum sfredeleşti în pustiu
cine a simţit cum arzi ca o torţă întoarsă pe dos
aspru călugăr de diamant
barba ta creşte deşi ajunsă-i la tălpi
barba ta-i aşternutul meu pentru vremea cît voi sta închisă aici
iar dacă nu voi ieşi niciodată afară
barba ta-i chiar rochia mea de nuntă moarte şi domnişoară.
Frumoase cuvinte 🙂 . Bafta in continuare