Nu oricine știe să scrie se poate considera scriitor, la fel cu nu orice cunăscător într-un totul al tainelor unui grai nu se poate numi orator.
Pornind de la această premisă sunt ferm convins de platitudinea ”literaturii” din spațiul virtual. Tone de moloz, de cococloașe ale frustrantelor truisme cu pretenții de artă își vuiesc decrepituinea expresivității pin intermediul înșiruirilor de contorsionate cuvinte care nu reușesc să facă din emotivitatea individuală una colectivă care, ceva mai târziu, după sedimentarea necesară, să devină un ideal, un liric de idei care să declanșeze starea de adeziune față de o anumită simțire de moment.
Niciodată nu am să neg vibrânda emoție a unui individ, indiferent de nivelul său cognitiv, pentru că aceasta, în mod indubitabil, chiar există, însă ea are o particularitate ermetică, pe de o parte, iar pe de celalaltă parte nu reușește să iasă în evidență decât prin anodina încăpățânare a extrovertirii cu orice preț.
” Literatura se adaugă realității și nu o descrie pur și simplu,” (C.S: Lewis).
Durerea a simțit-o oricine, pe diverse tonalități. Orice om a râs, a plâns, a îngenuncheat și s-a înălțat. Nu acest lucru este important în literatură. Aici cu mult mai interesant este ”cum” o spui nu ceea ce spui. Aceasta este, din punctul meu de vedere, , diferența dintre scriitori și pseudo-scriitori, dintre mânuitorii de condeie și scribi.
Revenind la truismele redundante din mediul virtual, care pur și simplu își vomită infatuarea prin entropice șuvoaie de logoreice revărsări, da, știu matrițata expresie ” românul s-a născut poet”. Doar un mit sau doar o forțată personificare a unei națiuni într-un moment de vulnerabil naționalism lacrimocen cu iz propagandistic.
” Literatura anticipează întotdeauna viața. Nu o copiază, ci o modelează către țelul său.” (Oscar Wilde).
” Literatura este arta descoperirii a ceva extraordinar despre oamenii obișnuiți.” (Boris Pasternak)
Deci, dragii mei scriitori ai cenaclurilor facebookiene, vă rog, în calitate de cititor și iubitor de artă, gândiți-vă la cum relatați o simțire ceva mai intens decât cum vreți să spuneți, pentru că dincolo de șuvoiul simțirii de moment, forma este cea care reușește să prozelească, să ademenească, într-un apostolic act al adeziunii. Nu mă refer la formă ca la un rigorism plin de frustrante închistări, ci la esteticul ferchezuirii fără a denatura mesajul inițial.
Vă mulțumesc!
