Toamna are multe chipuri: livezi pline de roade, păsări care pleacă spre țările calde, păduri arămii, ploi de octombrie și amintiri ale copilăriei. În această colecție găsești 46 de poezii despre toamnă, alese din creația mai multor poeți români, cu numele autorului și versurile grupate în secțiuni tematice.
Pentru lecturi înrudite, descoperă și proverbe despre toamnă sau citate despre toamnă.
Clasicii anotimpului
1. Afară-i toamnă
de Mihai Eminescu
Afară-i toamnă, frunză ‘mprăștiată,
Iar vântul svârle ‘n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într’un ceas gândești la viața toată.
Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime ‘n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;
De-odat’aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
2. Ce te legeni?…
de Mihai Eminescu
– „Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?”
– „De ce nu m-aș legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea crește
Și frunzișul mi-l rărește.
Bate vântul frunza-n dungă –
Cântăreții mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Și de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Și norocul meu cu ele.
Și se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Și se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Și mă lasă pustiit,
Veștejit și amorțit
Și cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!”
3. Sfârșit de toamnă
de Vasile Alecsandri
Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele,
Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cocoare, înșirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.
Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștejită,
Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc,
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.
Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori.
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare!
Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.
4. Toamna
de George Coșbuc
Toamna târziu
În noaptea cu lună,
Cum vâjâie codrul
Și geme și sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare
Și vine și crește
Mai iute, mai tare;
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Și bine-nțelege
Al oștilor vuiet
Din norduri pornite –
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Și-njură și urlă,
Că-și simte pierirea.
Și galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-și află nici pace,
Și tremură codrul
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vântul se luptă,
Pocnește și sună
Și-și urlă durerea,
Căci vântul îl prinde
Și-l strânge de mijloc
Topindu-i puterea!
Și codrul se-ndoaie;
Și-l biruie vântul
Râzând îl sugrumă
Și-i rupe veștmântul
Și părul i-l smulge
Și-n văi îl aruncă.
Un țipăt răsare
Pe deal și pe luncă;
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Și norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă
De spaimă s-ascunde
Pârâul sub ghiață –
Și regele codru,
Din ultima viață
Suspină văzându-și
Pustiul, și geme
Și cade pe spate
Și moare cu fruntea
Pe pieptul naturii
Și moare natura
De jalea pădurii
În toamnă târziu!
5. Toamnă
de Octavian Goga
Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina,
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.
Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.
Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.
De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.
Îl ascult și simt sub gene
Cum o lacrimă-mi învie:
Ni s-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.
6. Toamnă nouă
de Octavian Goga
Atât de tristă-i dimineața
Acum când plânge-o toamnă nouă,
Când cade din copaci viața
Și frunze galbene mă plouă.
O lume-ntreagă simți cum moare
Într-o tulpină ce se-ndoaie,
În orice zvon o așteptare
Și-un vis în fiecare foaie.
Abia o brumă fără milă
Și vara mi-a fugit departe,
Răsar, movilă de movilă,
În jur de mine frunze moarte.
Ce taină le-a desprins în șoapte
Mai multe azi ca altădată,
Ce visuri au murit azi-noapte
Cu-atâta frunză spulberată?
Icoane negre mi s-arată,
Și nu știu cum, dar mi se pare
Că-n noaptea asta-ntunecată
S-a prăpădit o fată mare.
7. Toamna țesătoare
de Vasile Alecsandri
Toamna mândră, harnică
Și de bunuri darnică
A-mpărțit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.
Dat-au in pentru ștergare
Și porumb pentru coșare
Plin de ținte aurii,
Și toți strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunți și cumătrii.
Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde și frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ș-a ei paseri cântătoare,
Ș-a ei șiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.
Ș-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! …
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aștearnă
Pe câmpii un lung troian.
Vai de ea! … Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oțerit
Peste văile uscate,
Peste apele-nghețate,
Peste codrul desfrunzit?
Dar nu-i pasă! … Cât e soare,
Toamna, mândră țesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă și să țese
Pânză lată-n ițe dese
De-nvălit umerii săi.
Și torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de matasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.
Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.
Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.
Toamna grabnic le urzește,
Le-mpletește, nevedește,
Și cu toate la un loc
Ea-și lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n șezătoare
Și să ia parte la joc.
Iat-o în cămeșă albă,
Cu lefți mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuiește
Și prin neguri o pândește
Descântând vrăjitorii.
Iar românul cu drag spune:
„Doamne! fă încă-o minune!
Scoate-o fată-n calea mea,
Ca și toamna harnică
Și de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“
8. Toamnă la Miorcani
de Ion Pillat
Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate și cu spice, și cu vis…
Și pe cercuri liniștite și în suflet și-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic-nalță aripile călătoare
Și se lasă în durere să zdrobească grîul nou.
Pașii tinereții mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior;
Prima lacrimă se-noadă trainic lîngă cea din urmă…
Și păstori, ieșiți din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca și norii unui cer îngîndurat,
Cine m-a legat de mine, de moșie și de sat?
Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gîndul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vînt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt,
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om, și fă să fiu
– Pe sub nuci, lîngă femeie, lîngă fată, lîngă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză –
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.
Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cîte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară – cine știe – mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns…
Binecuvîntarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.
Brumă, frunze, păsări și ploaie
9. În toamnă
de Ștefan Octavian Iosif
Se leagănă arborii-n vînturi
Cu frunzele cîte mai sunt…
Pustie-i pădurea de cînturi, —
Eu trec prin pădure și cînt.
Sunt singur, și toamna ploioasă
Revine așa de curînd!
O groază de gînduri m-apasă:
Tot sufletul meu e un gînd…
10. Toamnă (sonet)
de Ștefan Octavian Iosif
Te uită, frunza pică irosită,
Și vîntul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curînd sosită!…
Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cînt cu vocea obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte…
S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blîndei turturele…
Ah, unde-i șuierul mierliței sure!
Pierdut din stolul mîndrei lor orchestre,
Ce trist răsună cînturile mele
În liniștea adîncă din pădure…
11. Cad frunzele
de Traian Demetrescu
Cad veștezi frunzele de toamnă,
În ale vîntului risipe
Cum de pe ramurile vieții,
Un stol de dureroase clipe.
Natura pare că expiră,
Sub a durerilor primejdie,
Iar crivățul pe văi și dealuri
Se vaietă a deznădejde.
Și pe cînd totul se-afundă
În noaptea vagă, fără stele,
Eu ud cu lacrimi nesfîrșite
Mormîntul tinereții mele!
12. Peste vârfuri
de Mihai Eminescu
Peste vârfuri trece lună,
Codru-și bate frunza lin,
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună.
Mai departe, mai departe,
Mai încet, tot mai încet,
Sufletu-mi nemângâiet
Îndulcind cu dor de moarte.
De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai suna-vei, dulce corn,
Pentru mine vreodată?
13. Noapte de toamnă
de George Topîrceanu
Murmur lung de streșini, risipite șoapte
Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Și-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra și de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Și-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streșinile tac.
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deștepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede și rece
Și, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporești tristețea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma pașilor de-acum.
14. Nucul
de Ștefan Octavian Iosif
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal!
Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi!
Dar unde-s brudnicii copii
Și unde-s rîsetele lor?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărînă s-a făcut!
Străjer măreț, mai ți-amintești?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cînt!
Octombrie și noiembrie
15. Octombrie
de George Topîrceanu
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nori de argint în valuri
Și cântă-a dragoste cocoșii.
Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i cu surpriză, —
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară…
16. Noiembrie
de George Topîrceanu
Plouă stupid…
Cerul își scutură
Ca dintr-o ciutură
Frigul lichid.
Cârduri de ciori —
Neagră pecingine,
Flori de funingine
Zboară sub nori…
Plouă perfid.
Și-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.
Plouă de sus…
Toamna ironică
Îmi scrie-o cronică
Cât un Larousse.
(O Halimà, —
Pentru că nu cere
Nici introducere,
Nici "va urma"…)
Plouă placid:
A…e…i…o…u…ă…
Dacă continuă,
Mă sinucid!
17. Toamna în parc
de George Topîrceanu
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea strivește foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Și-ntr-o fină discordanță
Cu priveliștea sonoră,
Merg așa, cam la distanță,
El major și ea minoră…
18. Toamna (opt versuri)
de Ion Pillat
M-au presimțit în zare plopii — iată
Ca morții galbeni au rămas și goi…
Și apa cerului e mai curată
În tremur lung sub bărcile de foi.
Iar tu, pășind pe frunzele uscate,
Simțind că vin hoțește peste tot,
Te-oprești și scapi din mâini înfrigurate
O inimă de aur, ca un rod.
19. Toamna (amintirea casei)
de Ion Pillat
Au vuit prelung ca vântul păsările migratoare
Peste casa părintească unde ieri m-am regăsit
Singur cu lumina, care, galbenă venea din soare,
În odaia de-altădată să-mi ureze bun sosit.
Toamnă, iată-ne-mpreună, gospodină ce porți cheia
Ruginită, ca o frunză, a trecutului meu mort.
Tomnă, iată-ne alături, noi cu visul, pe aleia
Nucilor ce ancorează pentru iarnă-n al tău port.
Precum seara, pe câmpie când fâșii se prinde ceața,
Tot auzi sunând vecernii și nu știi de unde vin,
Sub frunzare rărite amintirea cheamă viață,
Dar trecutul îi răspunde ca un clopot în declin.
Zile albe, zile negre… ce străine, ce departe,
Buclele în care dorul meu de cer l-am îngropat…
Toamnă, lasă-mă să mângâi părul tău de frunze moarte,
Părul tău de aur roșu și de soare întrupat.
20. Octombrie (frunza și rodul)
de Ion Pillat
Rodit se-ndoaie ramul și mâna se ridică
Deschisă ca o cupă sfințită pentru har,
Căci vine iarăși vremea când frunza cea mai mică
Primește de la Domnul al aripilor dar.
Se leagănă prin aer ce-a fost sortit țărână,
Ce-a fost pe sus lumină se lasă la pământ.
De-acuma sună ceasul să mergem mână-n mână
Și ce privim să fie blagoslovit și sfânt.
Și aerul și-amurgul sunt numai amintire.
E vinul de-altădată al anilor din noi.
Mă leagă raza toamnei de tine cu dulci fire
Atât de vechi că-n umbra privirii le cred noi.
Dar pasărea căzută pe iarbă ca o frunză
Sub pașii tăi se-nalță în tremur lung de zbor
Și frunza de pe vânturi coboară să se-ascunză
Cu foșnet surd sub pasu-mi îngreuiat de dor.
Amintiri, iubire și melancolie
21. Cântece de toamnă
de Ion Minulescu
Toamnă… Vântul se strecoară
Șuierând pe lângă zid
Și mă roagă să-i deschid
Că-mi aduce vești din țară.
Vești din țară!… De la cine?
De la ei ori de la ea?
Să mai fie cineva
Ca să-ntrebe și-azi de mine?
Du-te, vântule, grăbește,
Și le spune c-ai aflat
Cum că cel de mult plecat
A murit, nu mai trăiește;
C-ai bătut în lung, și-n lat,
Răscolind întreg pământul
Și că n-ai găsit mormântul
Celui mort, dar ne’ngropat!
22. Impresii de toamnă
de Cincinat Pavelescu
Pădurea vestejită în stânga mea coboară,
Și-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară.
E toamnă pe sfârșite. Pe drum și pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.
Trosnește câte-o cracă și-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături:
Natura se-ngrijește cu milă d-a lui soartă.
O, fire nențeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care, dintr-un mugur, dai viață la păduri!
Știi, oare, ce duioasă și tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naște și-n frunza care piere?
Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!
23. Amurg de toamnă
de Cincinat Pavelescu
Pleca un stol de rândunele,
Și eu, cu ochii după ele,
M-am dus, cu drag, până în zare,
Cuprins de-o tainică-ntristare!
Căci toamna care le gonea
Căzuse și pe viața mea!
Și-am înțeles de ce mâhnirea
Din ochi-mi turburi lacrimi stoarce:
Ca mâine ele s-or întoarce
Dar tinerețea, dar iubirea?
24. Într-un amurg de toamnă
de Cincinat Pavelescu
Întrebare:
Îți mai aduci aminte, doamnă?
RĂSPUNS
Cum vrei să nu-mi reamintesc, poete,
Amurgu-acelei toamne de demult?…
Deși trecut-au anii, parc-ascult
Cum îmi șopteai pe bancă triolete…
Dar mai cu seamă, n-am uitat, poete,
Înfioratul glas, ce-ți tremura
Ca frunzele, ce-n păr îmi scutura
Al serii vânt, mângâietor în plete!
Nu te iubeam, mi-erai străin. Departe
Eram cu gând, cu inimă, cu vis…
Simțeam că tot trecutul ne desparte.
Și totuși când a nopții largă mantă
Ne-nvălui în umbra-i, a fost scris
Să-ți dau o sărutare de amantă.
25. Intimă
de Cincinat Pavelescu
Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și era toamnă,
Și frunzele se-nfiorau,
Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.
Ți-aduci aminte iar de seara
Și-amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?
Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase…
Și-atunci, doar inimă și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.
Așa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea…
Îți mai aduci aminte, doamnă?
26. Simfonia ploii
de Cincinat Pavelescu
E noapte de toamnă și plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploii nu-s șoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse și mute
Ce nasc și ce mor neștiute.
În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale și de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini
Întunecând cu ochi haini
Și glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopților posomorâte!
Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic, fără val,
Și flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.
Pe când visezi la pianu-ți, doamnă,
Și-asculți al sobei dulce cânt,
N-o să-nțelegi ce triste sânt,
Când plouă, nopțile de toamnă.
27. Fantezie de toamnă
de George Topîrceanu
Acesta-i un cântec pe care de mult
Am vrut să vi-l cânt dumneavostră.
Natura-l repetă cu aspru tumult.
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastră.
Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
Cântare latentă în mine.
Se pune-n mișcare un tainic resort
Și-mi cântă romanța trecutului mort
În freamăte lungi de suspine.
Cu crengile ude și fără veșmânt
Salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
Și fluieră-n tactul aceluiași cânt
Și plânge cu lacrimi de ploaie.
În casă tac toate. Un singur covor
Atacă, pe nas, uvertura.
Și cărțile toate-l urmează în cor,
Începe să cânte întregul decor, —
Ceasornicul bate măsura.
Și-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt:
Dulapul cu-o aripă frântă,
Și patul, și soba, și scaunul rupt,
Și vechile cadre cu flori dedesubt
Se uită la mine și cântă.
Ca undele mării izbite de dig
Pereții-mprejur fredonează…
Și numai o muscă surprinsă de frig
Pe masă, alături de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hibernează.
Versuri despre toamnă pentru cititori de toate vârstele
28. Balada unui greier mic
de George Topîrceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipește-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
Și cum vine de la munte,
Blestemând
Și lăcrimând,
Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă:
– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și i-am cerut…
Dar de-acuș,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruș,
Dar de-acuș s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!
29. Rondelul crizantemei
de Alexandru Macedonski
O crizantemă în mișcare
E-mpărăteasa strălucită
Printre roșatica-nserare
Peste grădină răspândită.
Minune-abia închipuită,
Și mai mult mică decât mare,
O crizantemă în mișcare
E-mpărăteasa strălucită.
Îi este fața zugrăvită
Spre-a fi aceeași arătare
De tinerețe neclintită,
Ș-a fi crezută de oricare
O crizantemă în mișcare.
30. Cântec de toamnă
de Nicolae Labiș · Sursa textului
Bun găsit, drăguță toamnă!
Bun sosit la noi!
Ne-ai lipsit atâta vreme
Din grădini și din zăvoi!
Mere roșii, poamă coaptă,
Multe ne-ai adus!
Nu uita, toamnă bogată,
Nucile-s de-ajuns.
De pe deal copiii vin
Plini de voioșie;
Au adus de la vecini
Mulți struguri din vie.
Merele sunt coapte-acum.
Strugurii sunt dulci și buni.
Dragă toamnă-ți mulțumim!
Te rugăm mai vino!
– Vin!
Alte poezii de toamnă din literatura clasică
În aceste poeme, anotimpul se întinde de la primele frunze arămii până la ploile reci și la sfârșitul toamnei. Alături de poeți cunoscuți se regăsesc și voci mai rar citite astăzi.
31. Crizanteme
de Dimitrie Anghel
Se trec și florile de toamnă, cele din urmă flori, și-n casă
Lîngă oglinzile-obosite, o fată șubredă și pală
Preschimbă florile în vase, evlavios ca o vestală.
Mor florile mîhnite, toamna, în casa cui n-a fost mireasă…
Înc-un mănunchi, și cîte visuri și primăveri — cîtă ruină!
Dac-ar avea grai ca să spuie, oglinda cîte n-ar mai spune;
A tale brațe obosite putere n-ar avea s-adune
Troienele de flori bogate, culese zilnic din grădină.
Norocu-ntăilor brîndușe culese-n zori de zi pe rouă…
Cum s-a trecut, și cum trec toate pîn’ vine moartea să te cheme;
Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.
Și-mbrățișați alături plîngem, plîngi blîndă, candidă vestală,
Din lacrimi liniștea sporește, ș-a fi tîrziu pricepi ce-nsamnă.
Brîndușele-nfloresc de-a pururi și poate soarele de toamnă
S-o-nduioșa ca să-ți arunce pe frunte mîndra lui beteală.
32. Insulă, toamna
de Ion Pillat
Insulă, toamnă și iar
Apa cuprinsă de șoapte.
Marea, molatec cleștar,
Mierla și viile coapte.
Seara cu stelele mari,
Cerul plin de primejdii,
Alge cu miros amar,
Vinul străvechi al nădejdii.
Insulă, toamnă și iar
Marea își joacă delfinii.
Suflete, veșnic hotar —
Fluierul mierlei cântă luminii.
Valul cu umerii goi,
Pasăre, poamă și frunză,
Totul se trage ’napoi,
Pe alt tărâm să se-ascunză.
33. Toamna – Maria Cunțan
de Maria Cunțan
Bat în crâng viscole grele
Ploi vuiesc ca apa’n vad,
Prin pustiile vălcele
Frunze’s cântecele mele
Vântu’și bate joc de ele
Cine știe unde… cad —
Florile-au trecut de brumă
Și sămânța a’nghețat,
Du-mă și pe mine, du-mă
Viscole urmat de brumă,
Și mă culcă’n pat de humă
La o margine de sat.
Taina ’ndemnurilor bune
Va ști locul unde zac,
Va cădea ca prin minune
Vr’o sămânță și va pune
Încordatei mele strune
Pe movilă vre-un copac.
Unde-i boltă de verdeață
Nu e moarte nici pustiu,
Când va răsări din ceață
A luminei dimineață,
De cântarea ei măreață
Tot frunzișul va fi viu.
34. Toamna – Cincinat Pavelescu
de Cincinat Pavelescu
Uite toamna cum se stinge!
Umbra plopilor tresare.
Și amanții pe cărare
Plâng sub frunza care ninge!
Slabă, tristă, -ngălbenită,
Între vis și adevăr,
Trece toamna despletită
Și cu frunze moarte-n păr!
Pe când umbra cade multă,
Tu, ce-ți porți alături doamna,
Lasă vorba, taci și-ascultă
Cât de dulce moare toamna!
35. Frunze de toamnă
de Traian Demetrescu
Pică frunzele de toamnă,
Scuturate de furtună,
Și picînd ca o ninsoare
Fac pămîntului cunună.
Melancolic, prin fereastră,
Mi-arunc ochii către ele,
Și privindu-le le-asamăn
Cu iluziile mele…
36. Gând de toamnă
de Traian Demetrescu
Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,
Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Și mor uitate pe morminte…
37. Sonet – Acum din nou îmi treci pe sub fereastră
de Octavian Goga
Acum din nou îmi treci pe sub fereastră,
Tu, toamnă, tu, frumoasă cerșitoare,
Pe urma ta cântări tânguitoare
Lin flutură-n întinderea albastră.
Durerea ta în zare călătoare
Atinge-n drum căsuța mea sihastră
Și-nfrigurate florile din glastră
Suspină-n zvonul frunzei care moare.
Rămân, așa, pierdut în reverie,
Și, dus încet de luntrea amintirii,
Ascult duioasa morții psalmodie.
Ascult și simt cum genele mi-s grele:
Pare că-n vasta îngropare-a firii
Aud și plânsu-ngropăciunii mele…
38. Coboară toamna…
de Octavian Goga
Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Și peste vârfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.
Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.
Pe urma lui un plâns se-mparte
Și-n taina codrului străbate,
Ca niște fluturi – soli de moarte –
S-alungă foile uscate.
Lumina soarele și-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb își strânge,
Mai des, cernitele perdele.
Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Și tremurând îmi luminează
Argintul firelor cărunte…
39. Balada toamnei
de Ion Pillat
În parcuri frunza cade arămie
Pe pajiști unde eri zâmbise Mai,
Și în avuzuri lunecă pustie
Pe apa ’n care dorul ți-oglindeai.
Azi singur al păunilor alai
Mai înflorește pacea din grădină,
Iar eu, simțind zăpezile ce vin
Și presimțind durerea ce-o să vină,
Rechem în țări de geruri și de chin
Iubire ce durerile alină.
Pierdută e a verii frenezie
Cu Pan suflând în trestie de nai.
De-acum să sune dulcea melodie
A toamnei… Tristă inimă, ce n’ai
Iubitele pe cere le visai,
Privește cum apare de senină
Prin seara ’n care ninge aur fin
De foi îngălbenite de lumină,
Cu ușurința unui sbor divin,
Iubirea ce durerile alină
Din depărtări în depărtări adie
Cum, în amurguri, zurgălăi de cai
răsună, pier și tremură și ’nvie
Nostalgic, pe un drum care’l uitai…
O, suflete, bolnav al meu, ce ai?
E ca o rază caldă de lumină
În țara peste care norii vin
S’arunce umbră, jale și ruină,
Și e prin ceața veșnicului spleen
Iubirea ce durerile alină.
Solie
O toamnă, fie voia ta, regină!
Tu, care faci din trandafiri un spin,
Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină,
Tu, ce-ai sădit alături de suspin
Iubirea ce durerile alină.
40. Toamna târzie – Ioan Ciorănescu
de Ioan Ciorănescu
E toamnă târzie … Afară răsună
Năvalnice zvonuri de vuiet de vânt,
Și plouă într-una, iar ploaia nebună
Plăpândele flori cari plâng împreună,
Le-ndoaie cu hohot, încet, la pământ.
E toamnă târzie … Nici veselul soare
Acum nu surâde departe pe cer;
În suflet tristețea de-afară te doare.
Se stinge-n pomi frunza, iar jos mândra floare
Și vesele cânturi cu toatele pier.
Afară e toamnă … Dar simt că și-n mine
Începe o toamnă mai aspră, mai grea:
Mi-e sufletu-ntreg o cetate-n ruine
Pe care-nserarea cea tainică vine
Ca toamna s-aducă în inima mea.
41. Toamnă târzie – Ilarie Voronca
de Ilarie Voronca
Brună e liniștea care a lunecat în iazul mort.
Pe ziduri și pe mâini e toamnă… Chipuri iubite pălesc.
Printre ramuri subțiri au căzut stele.
În grădina publică frunze și amintiri putrezesc.
Sunt oameni triști… și bănci ude în parc.
Încet sborul bufnițelor a învăluit casa depărtată.
Trecutul sună ca lemnul unui pod vechi,
Din noapte ca dintr’o peșteră, toată tristețea peste umeri revărsată.
Și iată în mine chipul tău ca’ntr’un pahar o floare albă.
Îl simt tresărind ca o adiere în ferești.
E așà, o neliniște de făclii în odăi scunde.
Drumuri și zăplazuri depărtate ți le amintești.
Erà alb… și soare mult… și pe alei flori.
Brațele-ți cântau – și părul tău – sonată târzie.
Trupul tău sub degetele mele ca o coardă vibrând,
vreau toamna și seara de altădată să reînvie.
Albă e mereu amintirea ta printre stele toate.
Aud glasul tău ca o frunză căzând.
E poate lumină… poate e numai gând,
În iazul mort tristeți de argint și gesturi întunecate.
Stearpă e viața cu drumuri și cu înserări.
Sufletul țipă sub tristețe ca lemnul sub ferăstrău.
Întreb cu glasul scăzut (ca un râu în secetă) unde-i surâsul tău.
Mereu cu păsări negre vin dureroase întomnări.
E târziu… sboruri nu se aud.
În iaz liniște, oamnă și seară pe aleie.
Aștept pânzele de păianjen din suflet să le schimbi în curcubeie.
Sunt atât de singur și atât de trist în parcul ud.
42. Încă o toamnă
de Ilarie Voronca
Iată încă o toamnă și încă o seară cu bănci ude.
Plopi cu tremurat alb și ramuri cu polei de stele.
Vântul a făfâit sufletele ca perdele,
Departe pasul paznicului frunze și neliniști răscolind se aude.
Decolorat iazul și trestii foșnesc ca hârtie.
Mereu rătăcim prin toamnă cu oglinzi de fum.
O pasăre cu o romanță veche a țipat, căutăm alt drum,
și de-odată între crengi casa paznicului, târzie.
Ne apropiem. Înăuntru e vis blând și lampă cu surâs sângerat.
Liniștit câinele, fată blondă și un glas stins: mătușa bătrână.
Pe zidul rece fruntea ne plecăm ca pe-o mână.
Se aude un ciocănit în geam: sunt inimele noastre care bat.
Frumopasă e fata paznicului, frumoasă, frumoasă.
Mersul ei: grâu în adiere de vânt.
Surâsu-i a rămas în noi ca o apă de ploaie în pământ,
și ochii: două vrăbii toamna pe o casă.
Subțire glasul ei și iată: amintirile s’au înfiorat.
Vezi seară romantică și fată ca lumină la fereste.
În vale docarul cu repezi cai, albă poveste.
La urmă sufletul ți s’a rupt ca o coajă de copac uscat.
Astfel toamna a sfâșiat iederă și gânduri.
Peste umerii tăi liniștea a pus frunziș ud.
Mereu ciocăniri surde în noi și în afară se aud.
Desnădejdea ne-a prins sufletele ca două scânduri.
Să ne îmbătăm cu vin și cu toamnă bună.
Noaptea s’a desfăcut ca o floare de măceș, târziu,
și vântul a aruncat semințele-stele peste orașul pustiu,
ascultă mai adânc ceasul suferinței în noi cum sună.
În mine s’a limpezit apă cu sonată mâhnită.
Aud o tristețe troznind, ca în foc un lemn uscat.
Să mergem departe de casa – cu surâs sângerat,
Îți voi povesti de-o altă toamnă, de-o altă seară, de-o plecare grăbită.
43. Început de toamnă
de Ilarie Voronca
Iaz liniștit… Vânt ca înfiorare de șopot.
În umbră se’neacă povestea morăriței cu râs subțire.
Brună și ca iederă fluturând se arată în noapte și în amintire.
În inima ta o aud sunând ca un nedeslușit clopot.
Prin oglinzi mari lunecăm. Moară cu lumini se ascunde.
Vâslele bat liniștit ca în spinări moi,
și valuri vin spre barcă așà, ca o turmă de oi.
Păsări târzii, taie ca niște cuțite, umbrele noastre peste unde.
Din amnarul nopții scapără stele și pietriș.
Drum de argint a căzut cu lună și frunze în apă.
Gânduri simple, ca vâslele, din mâini ne scapă.
Intrăm, rațe sălbatice speriind, în stufăriș.
Apoi, răcoroasă poiană, crengi luminate, ciripit stins.
Mereu, liniștea lunecă prin iarbă ca o șopârlă,
Peste umerii noștri, un copil ceresc, stele asvârlă,
și dintr’odată cântec ca o coardă subțire s’a destins.
O întâmplare povestiai. Albă, peste fruntea nopții mătase,
și glăsuiri reci ca sboruri peste suflet de lemn ros.
Și nelămurită, amintirea morăriței (de unde?) ne tulbură dureros,
precum în barcă, fără să-l știm, vântul ne legănase.
Peste tot, în noi, început de toamnă prinde spini.
Și uite: neliniștea mea în tine pătrunde grav,
cum printr’o fereastră deschisă, o creangă de plop bolnav,
și-așà ascultăm iazul aruncând peste maluri, cerești lumini.
Glasul tău șovăie, ca barca prin trestii ce se rup.
Gândurile ne sunt, săbii încrucișate și vechi pe un perete.
Tresăriri de sonată sau de vânt trec încete,
și numai sufletul, ca un gât de lebădă se înalță să vadă mai departe peste trup.
Să mergem. Luna a întins pe iarbă scoarțe moi.
Luntrea sunând se lovește de maluri sparte.
Auzi? A troznit cevà. E poate o tristețe, poate sunt frunze moarte.
Dece am tresărit de odată amândoi?
44. În toamnă
de Ion Pillat
I
Te iau, te strâng la pieptu-mi. — Copilo, ce departe
Te simt! Căci vezi acuma e ceasul liniștit,
Când bate iar la garduri cu pasul ostenit
Cobzarul toamnei, vântul în strai de frunze moarte.
Nu plânge… E zadarnic și oaspele-i poftit.
Fu scris să vie astăzi purtând a morții carte.
Și toate câte fost-au, ne par cum sunt: deșarte.
Deschide numai poarta, rostindu-i bun-venit.
Deschide largă poarta, bătrânului cobzar…
Ne-o spune jalea veche uitată de demult,
Și hora amintirii se va roti mai rar.
Auzi? Se depărtează spre zarea de cenușe
Cu sufletele noastre… Sunt singur și ascult,
Cum bate veșnicia în pieptu-ți de păpușe.
II
Pe drum mergeam alături. — A toamnei melodie,
Tăcută se lăsase cu seara peste vie;
Prin codrii de rugină, pe pajiștea pustie
Simțeam un freamăt parcă în suflete că-nvie.
Era un zgomot dulce și dureros, un cânt
Ce-n inimi se născuse și-n ele ni s-a frânt.
Apropiați deodată și fără un cuvânt,
Am stat să ne petreacă al toamnei rece vânt.
Și tu mi-ai spus: Trecutul întreg nu e trecut;
Din el iubirii noastre să făurim un scut. —
Dar vocea ta în umbră părea o nălucire…
Eu ți-am răspuns: Trecutul rămână în trecut,
Căci clipa veciniciei mi-o dai dintr-o privire. —
De ce în umbră glasu-mi părea o amintire?
III
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge,
Nu mai visa zadarnic: e prea târziu acum,
O! nu-ncerca nici mila, și mâinile nu-ți frânge.
E prea târziu să crească jătaticul din scrum.
Nu vezi ce toamnă tristă? — Cu pete mari de sânge
Se irosește frunza pornită-n zbor pe drum.
Nu mai vorbi, nu râde, nu te gândi, nu plânge.
Prin codrul de cărbune plutește-al iernii fum.
— Răspuns-ai: La Văratec, din vremuri legendare
O Sfântă-i zugrăvită de un necunoscut.
Icoana byzantină un farmec straniu are,
Căci veacuri după veacuri s-au perindat tăcut,
Răpindu-i strălucirea, dar tot mai blând ne pare
Obrazul ei, asemeni iubirii ce-a trecut.
IV
Pustie e grădina, pustie casa toată
În care o iubire crescuse an cu an.
Ce mari sunt azi copacii! Sub ramuri de castan
Pridvorul alb în frunză de iederă înoată.
Fântâna părăsită rămas-a fără roată,
Se pierde șerpuirea potecii într-un lan,
Și sub moscheea verde a codrului, persan
Covor aștern arinii în zilele de zloată.
Cărările înguste zadarnic le cutreier!
Străine îmi sunt astăzi, sau eu le sunt străin?
Dar neschimbat prieten un țârâit de greier,
Acelaș ca și-atuncia, în clipe de tăcere
Reînflorind visarea cu roze efemere,
Îmi sângerează pieptul cu-al amintirii spin.
V
Plutașul Moarte trece pribeag pe râul lumii.
Iar după dânsul veacuri, popoare,-n jocul spumii,
Târâte de puhoiul pătat de înserări,
Se scurg spre vecinicia potolitoarei mări.
Și Moarte surugiul, cu frâu-n dinți, călare,
Noroadele gonește pe-a timpului cărare.
Iar, veac de veac se leagă în urmă: nor de scrum,
Și pulbere s-așterne prin praful de pe drum.
Și Moarte pivnicerul din toamnele târzii,
Ciorchine de popoare ca struguri culegând,
La linurile vremii le duce cu pas rar.
Dar pentru noi, Iubito, al morții lăutar
Să cânte. — Simți cum piere trecutul rând pe rând,
Uitarea cum burează în suflete pustii?…
45. Pastel de toamnă
de Ion Minulescu
Toamnă, noapte, plouă!…
Trei drumeți sosesc
Uzi ca trei cadavre scoase dintr-un lac.
Trei drumeți în fața porții se opresc
Și-apoi bat…
De-a lungul gangului răsună
Un cuvânt
Și-n urmă, altul:
Noapte bună!
Și pe urmă tac.
Nu răspunde nimeni…
Trei drumeți așteaptă
Muți ca trei schelete ce-și cată mormântul.
Ploaia cade deasă, repede și dreaptă,
Deasă ca nisipul,
Repede ca vântul,
Dreaptă ca săgeata…
Și drumeții-așteaptă,
Și se face ziuă…
Trei drumeți pornesc
Albi ca beduinii vastelor Sahare,
Trei drumeți Castelul morții ocolesc,
Și tăcuți,
Prin țara celor ce-i privesc,
Trec ca neființa nopților polare
Și se pierd în zare
Ca trei iahturi albe, mute, călătoare!…
― Cine-au fost drumeții?
Cine i-a trimis
Să ne bată-n poartă și să ne deștepte,
Să re’nvie glasul umedelor trepte
Și să ne-ntrerupă ne’ntreruptul vis?…
Cine-a fost nebunul care i-a trimis?
Nu răspunde nimeni!…
Straniile umbre s-au pierdut în zare…
Toamnă, ziuă, soare!…
46. Octombrie – Ion Minulescu
de Ion Minulescu
În parcul presărat cu statui
De Nimfe,
Fauni
Și Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei
Și de castani,
Pe băncile vopsite-n verde
Și pe nisipul galben-șters,
Multicolorele covoare de frunze veștede s-aștern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers ―
Un vers cu care se sfârșește un cânt
Dintr-un Poem etern.
Octombre ― curtizana pală, cu-obraji fardați
Și buze supte ―
Octombre ― amanta celor care pornesc
Să nu se mai întoarcă ―
Octombre-a poposit în parcul cu-alei cotite
Și-ntrerupte
De visătoarele bazinuri,
Pe-albastrul cărora ― o barcă ―
O frunză veștedă și-așteaptă întârziatele surori…
O!… Ne’ntrerupta disonanță de schingiuiri
Ce-ți dă fiori!…
O!… Nesfârșitele regrete abia șoptite!…
Cine trece
Prin parcul presărat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioșează ca de plânsul idolatratelor femei!…
Și-n parcul unde altădată veneau Boemii să-și aștepte
Necredincioasele Boeme ―
Același parc ce-ți pare și-astăzi
O filă ruptă din romanul nemuritorului Murger ―
Își pleacă brațele uscate,
Precum prin albele spitale
Își pleacă brațele bolnavii ce plâng ―
Și nu știu pentru ce…
Și-n timp ce vântu-i smulge fardul
Și-l spulberă în largi spirale,
Octombre ― curtizana pală ―
Coboară ultimele trepte!…
Mai multe creații din literatura română pot fi descoperite și în biblioteca digitală Wikisource.
Glosar de toamnă
- Brumă – strat subțire de cristale de gheață pe plante și pe sol.
- Crâng – pădurice sau pâlc de copaci.
- Crivăț – vânt puternic și rece, care bate dinspre nord-est.
- Fuior – mănunchi de fibre pregătite pentru tors.
- Hlamidă – mantie amplă, purtată odinioară ca veșmânt de ceremonie.
- Ciumăfai – plantă cu flori albe și fructe țepoase, foarte toxică, numită și ciumăfaie.
- Ciutură – găleată, de obicei din lemn, folosită pentru a scoate apă din fântână.
- Pastel – poezie lirică în care un peisaj este descris prin imagini și impresii.
- Șindrilă – scândurică subțire folosită la acoperișuri.
- Țarină – teren agricol, câmp cultivat.