Pisici istețe, căței năzdrăvani, fluturi plini de culoare, furnici harnice și păsări călătoare: în poezie, fiecare vietate are o poveste. Am adunat versuri îndrăgite, poezii scurte pentru copii și fabule pentru cititorii de toate vârstele, de la Elena Farago și George Topîrceanu până la Eminescu, Coșbuc și Alecsandri.
Poți alege o poezie ușor de învățat ori poți descoperi, pe îndelete, 100 de poezii despre animale și felul în care le privim.
Poezii cu pisici și căței
Unele sunt jucăușe, altele spun cu multă delicatețe ce înseamnă grija față de un animal.
1. Cățelușul șchiop
Elena Farago
Eu am numai trei picioare,
Și de-abia mă mișc: țop, țop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Și mă cheamă „cuciu șchiop”.
Frații mei ceilalți se joacă
Cu copiii toți, dar eu
Nu pot alerga ca dânșii,
Că sunt șchiop și cad mereu!
Și stau singur toată ziua
Și plâng mult când mă gândesc
Că tot șchiop voi fi de-acuma
Și tot trist am să trăiesc.
Și când mă gândesc ce bine
M-aș juca și eu acum,
Și-aș lătra și eu din poartă
La copiii de pe drum!
Cât sunt de frumoși copiii
Cei cuminți, și cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânșii,
Să mă joc și să-i ascult!
Dar copiii răi la suflet
Sunt urâți, precum e-acel
Care m-a șchiopat pe mine,
Și nu-i pot iubi defel…
M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Și-am zăcut, și-am plâns atâta,
De credeam că am să mor…
Acum vine și-mi dă zahăr
Și ar vrea să-mi fie bun,
Și-aș putea să-l mușc odată
De picior, să mă răzbun,
Dar îl las așa, să vadă
Răul, că un biet cățel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.
2. Motanul pedepsit
Elena Farago
Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.
Râde sub mustăţi motanul:
– Ce noroc! Păcat să-l scap!
Iute sus! Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.
Trist se tânguie motanul:
– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu
Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?
3. Tanu
Elena Farago
Tanu i-un motan cuminte,
Și-i atâta de curat,
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.
Ilenuța îl iubește
Și se joacă mult cu el,
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat defel!
„Miau!” o-mbie din fereastră,
Dar fetița stă pe loc:
– Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!
– Ce-ai pățit?
– Nimic, dar mama
Așa aspru m-a certat!
– I-ai greșit ceva?
– De unde!?
Pentru că nu m-am spălat!
– Știi, fetița mea cuminte,
Iartă-mă că-ți spun, dar eu,
Pentru asta, te-aș și bate
Dac-ai fi copilul meu!
4. Pedeapsa mâței
Elena Farago
– I-auzi, draga mea păpușă,
Zgârâie mâța la ușă!
Dar eu nu-i deschid deloc,
Că sunt supărată foc.
A furat iar, ca o hoață,
Un întreg picior de rață,
Și-apoi, după ce i-a ros
Toată carnea, pân-la os,
A dus osul, binișor,
În cotețul lui Azor.
Ca pe el să-l bănuim
Și să nu îl mai iubim.
Și acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau deloc s-o iert.
Deși încă o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea și dușmănoasă,
Și n-o las să intre-n casă.
5. Cățeluș cu părul creț
Folclor românesc – cântec pentru copii
Cățeluș cu părul creț,
Măi, Grivei, Grivei,
Fură rața din coteț,
Măi, Grivei, Grivei.
El se jură că nu fură,
Măi, Grivei, Grivei,
Dar l-am prins cu rața-n gură,
Măi, Grivei, Grivei.
6. Hora câinilor
Afară-i nor și vifor,
E ceriu-n răzvrătire.
Zăpada înveșmântă
Cutremurata fire.
Dar noi în tihnă râdem
De viforul de-afară,
Ne dă săla[ș] prielnic
Ungherul din cămară.
E milostiv stăpânul,
Ne dă și bucătură.
A noastră-i de pe masă
Când cade-o fărmitură…
Și de-l îndeamnă gândul
Cu biciul să ne bată,
Noi așteptăm pân’ trece
Iar – rana sângerată.
Și când asupra noastră
Privirile-și îndreaptă,
Noi ne grăbim să lingem
Preamilostiva dreaptă.
7. Câinele lătrând
Alecu Donici
— Am, am instinct de câine:
Să latru până mâine;
Vroi să răspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace,
Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
La ei dau furios,
Am, am, am drit de câine
Să-i latru până mâine.
Așa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine păzitor.
— Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă —
Cum nu urăști lătrând,
Când lumii nici nu-i pasă
De-un câine hămăind
Și cum poți tu alege
Pe răi din acei buni?
— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare,
Statornic, așezat;
El este bun, își cată de drum cu nepăsare
Și trece nelătrat.
Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândește,
Se trage-ncetișor,
În gându-i furtișaguri, prădări închipuiește,
E gata de-orice crimă, e gata de omor.
O! am să-l latru tare,
Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare,
Și în ograda noastră un pas
Nu am să-l las!
Îmi azvârle o pâine,
Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău:
Îi disprețuiesc harul, am, am să bat mereu.
Atunci stăpânul casei a alergat la câine,
De care avu noroc,
Căci răul era gata să-l prade dându-i foc;
El netezi dulăul și-i zise: „Ar fi bine
La-ndatoriri în parte să fim noi toți ca tine.”
8. Doi câini
Alecu Donici
Un câine, de pe neam dulău,
Prielnic, credincios către stăpânul său,
Odată au văzut
Pe vechiul cunoscut,
Juju, cățel tărcat,
Ce din ogradă an în curte s-au luat
Și carele acum la o fereastră-n casă,
Șezând pe un covor de cele mai frumoase,
Afară mândru se uita.
— Jujucă: ce mai faci mata?
Întreabă câinele, din coadă dând încet.
(Acesta între câini e semnul de respect.)
— Îți mulțumesc, mon cher! răspunse lui Juju.
Sunt bine. Dorm, mănânc, alerg, mă hârjonesc
Și pe saltele moi când vreau mă tăvălesc.
Dar spune-mi: ce faci tu?
— Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
Păzind ograda la boier;
Dorm lângă poartă, sau cu caii,
Și de la bucătari ades mănânc bătaie.
Ba ieri și un fecior trei lovituri mi-au tras,
Pentru că n-am lătrat la vreme și la ceas.
Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Ai căpătat favor asupra-ți așa mare?
Ce slujbă la stăpân în faptă împlinești?
Fiind atât de mic, în ce te bizuiești?
— Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare!
Eu fac apporte și joc ca omul în picioare!
Din oameni iarăși sunt la soartă în favor,
Pentru că-n două labe știu a-umbla ușor
Și fac apporte
Când pot.
9. Trecătorii și cățeii
Alecu Donici
Pe uliță-n plimbare
Doi trecători mergeau
Și o întrevorbire de cuviință mare
Ei serios țineau.
Când, iată de la căsuță
Un cățeluș sfrijit
Asupra lor s-au repezit;
Țah, țah, țah, țah, și altă în urma lui hăituță.
Apoi căței, căței,
Mulțime — știți ca ei…
Încât unul din oameni acum vrea să găsească
Vrun bulgăre sau piatră, cățeii să-ngrozească.
— Astâmpără-te, frate, îi zice celălalt.
Au doar n-ai mai aflat
A câinilor natură?
Jaluzi, ei orice văd
De fire mai aleasă, acolo se repăd
Și nu mai tac din gură,
Iar tu păzește-ți drumul, mergi drept ca un român.
Ei latră și rămân.
Și între oameni este rău’ jaluzia:
Ea-i sor’ cu dușmănia.
Poezii cu animale domestice și iepurași
10. Puișorul moțat
Elena Farago
Puii mamii, pui, pui, pui,
Are cloșca șapte pui:
Cinci pestriți, unul bălțat,
Numai unul e moțat
Și curat și încălțat.
– Spune-mi, puiule, și mie
De ce-ți face numai ție
Mama ta, ciorapi și ghete,
Și îți leagă moț în plete?
Oare frățiorii tăi
Sunt așa de proști și răi,
Sau că poate mama ta
O fi leneșă, ori rea?
Spune puiul: – Mama mea
Nu-i nici leneșă, nici rea,
Dar e tristă, vai de ea,
Căci îi fac rușine multă
Frații mei și n-o ascultă,
Că de-i cheamă, fug pe-afară,
Și de-i prinde, plâng și zbiară,
Și de-aceea-s nespălați
Și desculți și nemoțați.
Dar eu stau cu mama mea
Și mi-e drag s-ascult de ea;
Și de-aceea sunt moțat
Că-s cuminte și curat.
11. Cloșca
Elena Farago, după Jean Aicard
Cot-cot-cot,
Cot-cot-cot,
Fac și eu ce pot, ce pot
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Puii să-mi împac…
Ciugulesc,
Mă zbârlesc,
Și mi-i chem, mi-i chem mereu,
Că nu-i las,
Nici un pas,
Făr’ de mine, eu.
Și le-adun
Ce-i mai bun –
Și seara, cu drag, le spun
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Basme să-i împac.
Clonc-clonc-clonc,
Clonc-clonc-clonc,
Și-i adorm apoi așa,
Încălziți
Și păziți
Sub aripa mea.
12. Câți ca voi!
George Topîrceanu
Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenușie
Și-un cocoș împintenat
S-au suit și stau la sfat:
— Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!…
Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
— Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!…
13. Bivolul și coțofana
George Topîrceanu
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coțofană
Când în sus și când în jos.
Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
— Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam așa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe și pe mine!
Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt,
Se pitește la pământ
Și de-odată — zdup! — îi sare
Bivolului în spinare…
Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, și-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Și cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.
— Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni
Și de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?
Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,
Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…
14. Iepuraș, coconaș
Folclor românesc – cântec de joc
Iepuraș,
Coconaș,
A fugit peste imaș.
Și s-a dus
Colo sus,
Sub o tufă s-a ascuns.
Dar Codău,
Câine rău,
L-a gonit din cuibul său.
Și-a plecat,
Supărat,
În cel codru depărtat.
15. Oițele
Pe câmpia cea frumoasă
Unde creşte iarba grasă,
Pasc oiţele plăpânde,
Drăgălaşe, bune, blânde.
Mieluşeii de la stână
Sub un pom umbros s-adună;
Sar, aleargă, se întrec;
Ca copiii îşi petrec.
La izvor cu rece apă
Vin oiţele, s-adapă
Şi se culcă împreună
Pe sub pomul de la stână.
16. Mielușelul (alb ca zăpada)
Un mieluşel alb ca zăpada
S-a dus să pască pe câmpie.
Cutreierând toată livada,
Nu-şi afla loc de bucurie.
Hop! Hop! Tot sări el
Prin şanţuri, sprintenel.
Dar colo-n vale, la izvor,
S-a lovit rău la un picior.
De-atunci n-a mai sărit
Şi umblă mult mai liniştit.
17. Cocoșelul
Cântă cocoşelul
Dis-de-dimineaţă:
„Scoală-te, copile!
Spală-te pe faţă!”
Cocoşelul nostru
Strigă-n gura mare:
„Vremea e, copile,
Pentru închinare!”
18. Rățioara mea
Folclor românesc – cântec pentru copii
Rață, rață, rățișoară,
Rățișoara mea,
Unde mergi pe ulicioară,
Rățișoara mea?
Țipa, țipa, legănată,
Rățișoara mea,
Și-așa frumos îmbrăcată,
Rățișoara mea,
Cu papucii roșiori,
Rățișoara mea,
Cu bobocul subțiori,
Rățișoara mea.
19. Gâștele
Alecu Donici
Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.
— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri…
— Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.
20. Calul și călărețul
Alecu Donici
Un vrednic călăreț
Avea un cal prea blând și bine învățat;
Iar singur el semeț
Și despre cal încredințat,
Au vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul au pornit
La pas, încetișor;
Dar când au înțeles că n-are frâu strunit,
Au prins a mai juca, a merge mai ușor.
Apoi, luându-și vânt,
Sărea, zvârlea fugând,
Încât pe călăreț l-au trântit el jos,
Iar singur au plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Și, dând de-o râpă mare,
S-au zdrumicat de tot.
Stăpânul au aflat în urmă calul mort.
Ș-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ți-am gătit.
Tu sub povățuire
A frâului strunit,
Erai prea blând și bun și nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ți rupeai.
Și slobozenia cât e de desfătată,
Dar când la un norod nu are
A sa măsură înțeleaptă,
Se face primejduitoare.
21. Calul și măgarul
Alecu Donici
Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal și un măgar.
Din întâmplare el găsește o harșa,
Cusută tot în fir și în mărgăritar.
Harșaua, precum știu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumusețare.
Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Și au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,
Să puie pe măgar harșaua delicată.
Dar au ieșit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Și nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit.
Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greșit,
Iar el o da la întâmplare.
Eu însă socotesc: că calul, deși are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.
22. Capra și iada
Alecu Donici
Țăranul între vitișoare
Avea și o căpriță.
El o numea leliță,
Îi da adese tăricioare.
Și bine o ținea.
Ea însă un nărav avea:
De câte ori țăranul intra pe zi în casă,
Căprița după dânsul pe-o laviță sărea,
Apoi și peste masă…
Stăpânu-i suferea,
Căci aștepta să vadă
Curând, pe lângă capră, și o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferință
O poartă, mulțumit,
Vânând a lui dorință.)
Nu după multă vreme ieduța se născu.
De aldămaș țăranul la crâșmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Și în proverb a zis:
— Căprița sare masa,
Ieduța — casa!
E prea adevărat,
Că vițiul din născare
Nu e vindecat,
Și a naturii lege își are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
„Părinților viața, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuși în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moștenesc.”
23. Țăranul și oaia
Alecu Donici
Țăranul au fost tras pe oaie-n judecată,
Cu reclamație de criminală faptă.
Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare,
Îndată au luat pricina-n cercetare
Și, după formi, întâi chemări s-au rânduit
Atât pârâtei oi, cât și jeluitor,
Trimise înadins prin vrednic slujitor,
Și-adeverințele la tact s-au priimit.
Iar la înfățișare
Țăranul au propus aceste următoare:
— Cutare lună, zi, cinstită judecată!
La mine doi claponi pieriră din poiată,
A căror penele și puful au rămas,
Și oaia singură cu păsările-au mas.
Dar oaia au răspuns
Că-asemene prepus,
De sine-i prihănit,
Căci toată noaptea ea atuncea au dormit;
Că oaia furtișag nu are din natură,
Precum vecinii câini vor spune lămurit,
Și mai vârtos că ea nu pune carne-n gură.
Deci dar, s-au hotărât:
„Așa precum pârâta nu au tăgăduit,
Că cu acei claponi au mas într-o ogradă,
Apoi e îndestul de sigură dovadă,
Că ea, puternică, pe slabi au biruit;
Și prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat
Să nu-i fi ospătat.
Pentru aceasta eu în cuget zic curat:
Ca păgubașului pielcica să se deie,
Iar carnea-n tribunal depozit să se ieie.”
24. Râmătorul
Alecu Donici
Un râmător din fire născut nesățios
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos
A ros cât a putut
Și-apoi la rădăcină să râme-a început.
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând.
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind,
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc:
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc,
Fiindcă ea mă-ngrașă. – Urâte râmător
Și nemulțumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ți surla-n sus
Și vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.
Nerozii în orbire științele urăsc,
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.
25. Turma și câinele
Alecu Donici
Am să vă spun de-o turmă și cele întâmplate
La stână; dar întâi vreau să vă amintesc
Că binele și răul, prin lupte ne-ncetate,
O lume cârmuiesc.
Că element, om, fiară, ființi nenumărate,
Prin lupte se nutresc,
Că oaia și cu capra, deși sunt o făptură,
Nu sunt de o natură.
Oaia, precum o știți,
E blândă-ascultătoare,
Iar capra-i șugubeață, și nu vă îndoiți
Că-i și cam săritoare.
Deci la o turmă bună, unde era oi mii
Și capre două, trii,
S-au auzit odată
O ceartă prea ciudată,
Căci oile ziceau
Cam astfel între ele,
Zbierând mereu:
— Voi, caprelor, în turmă sunteți niște lichele;
De ce dar ne conduceți ș-adese ne purtați?
Prin curături, ogoare, voi faceți stricăciune,
Voi despoiați copacii, pe garduri vă-agățați,
Iar noi pățim rușine;
Și oare nu-i mai bine
Să aveți voi turma voastră și singure să fiți?
— Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu știți
Că lupul totdeauna din turmă dijmuiește
Și turma fără capre mai greu o risipește?
Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar:
Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.
Credința câinelui pe oaie o păzește;
Dar ce va face omul cu-a lui societate
Când ea va fi legată ca turma, din păcate?
Găsi-va câine credincios
Să o asigureze de lup primejdios?..
Căci o societate în veci nu e întreagă,
Cât de un gând și cuget nu sunt cei ce-o încheagă.
26. Țăranul și calul
Alecu Donici
Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,
Privind la semănat,
Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință?
Eu nu văd la dâns’ minte
Măcar de un grăunte.
Și oare poate fi mai mare nebunie
Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,
Când mult făcea mai bine
Ovăsul să-l dea mie
Ori murgușorului, iar pâinea la găine,
Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,
E numai o dovadă
Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!
Dar toamna-mbelșugată
Aduse multă roadă:
La una douăzeci ovăsul au sporit,
S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.
Nu e de lăudat
A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții
Cutează-a cerceta voința providenții,
Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.
Poezii despre fluturi, furnici și insecte
De la gândăceii din curte la fluturii din grădină, aceste poezii transformă lumea celor mici într-un spectacol surprinzător.
27. Gândăcelul
Elena Farago
De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?
Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și milă trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!
De ce să vrei să mă omori?
Că am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,
Și-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!…
Așa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!
A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!…
Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Părinților isprava ta.
Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate,
Și-oricât de mică ar fi ea!
28. Fluturii
Elena Farago
Fluturi albi și roșii,
Și pestriți, frumoși,
Eu îi prind în plasă,
Când mama mă lasă.
Eu îi prind din zbor,
Însă nu-i omor;
Ci mă uit la ei,
Că sunt mititei,
Și frumoși, și-mi plac,
Dar eu nu le fac
Nici un rău, deloc.
Și dacă mă joc
Cu vreunul, știu
Binișor să-l țiu
Și pe toți, din plasă,
Îi ajut să iasă,
Și să plece-n zbor
După voia lor.
29. Bondarul leneș
Elena Farago
O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât bobul ei.
Pe cărare-n jale mare
Plânge un bondar ciapcin:
– Mor de foame
Și n-am poame
Și-aș munci,
Dar n-am stăpân!
– Hai și-mi cară din povară
Și sunt gata să-ți plătesc.
– Cum n-aș merge?! dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc!
– Vai de tine! rușine
Leneșule cerșetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ți-aș da un ajutor!
30. Balada unui greier mic
George Topîrceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipește-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
Și cum vine de la munte,
Blestemând
Și lăcrimând,
Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă:
– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și i-am cerut…
Dar de-acuș,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruș,
Dar de-acuș s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!
31. Furnica
După Ioniță Bădescu (1870)
Tu, furnică,
Mititică,
Până unde te grăbeşti?
Ce mai vrei? Ce plănuieşti?
— Daţi-mi pace, să muncesc!
Eu acuma mă grăbesc,
Să mai duc o bucăţică
De nutreţ în casa-mi mică,
Ca să am cu ce trăi
Când omătul va sosi
Şi casa-mi va înveli.
32. Ce este fluturul
Alphonse de Lamartine (traducere de Constantin Stamati)
Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.
33. Cântec la greieraș
Folclor românesc – cântec de joc
Greier, greier, greieraș,
Mere mama la oraș.
Fii cuminte, nu cânta,
C-apoi ți-aduce ceva.
Nu cânta, nu cânta,
Că te-aduce cineva,
Și pe tine te-o mânca.
34. Cărăbușel, cărăbuș
Folclor românesc – cântec pentru copii
Cărăbușel, cărăbuș,
Eu din tine-oi face acuș
O morișcuță de vânt,
Pe fața acestui pământ.
Și te-oi învârti,
Până când te-oi ameți,
Și tu tot nu vei pieri!
35. Mămăruță, ruță
Folclor românesc – cântec de joc
Mămăruță, ruță,
Suie-mă-n căruță,
Și mă du la vale,
Pe mâță călare.
36. Rapsodii de primăvară
George Topîrceanu
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerași,
Cu alai
De toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?
Se-nalță abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid,
Să intre-n casă soarele și vântul.
De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.
Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe — și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Și-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălți albastre și-nsorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Și pornești departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Așternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îți îndreaptă an cu an
Pasul tainic și te mint
Spre ținutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te oprești
Și doar pasul tău ușor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărătești
Peste albele stihii…
Primăvară, unde ești?
37. Cântecul Gafiței
Victor Hugo (traducere de Constantin Stamati)
O floare duioasă zice fluturașului ceresc,
Nu fugi, că mor;
Căci trista mea soartă este eu pe pământ să trăiesc,
Nu la cer să zbor…
Nu uita amorul nostru, neștiut de pizmașii oameni
În câmpi depărtați…
Nu uita ca tu cu mine la trup, la văpsele sameni,
Ca când am fi frați.
Dar vai! zefirul te suflă, iar eu nu pot să mă smulg
Din negrul pământ.
Ca pân’ la cer cu al meu abur, miros pe cale să-ți duc
Și rămân plângând.
Tu te duci tot pe departe, căci prea ți-i drag a pupa
Orice floare vezi.
Iar eu rămân părăsită făr-a mă putea mișca,
Chiar ca din obezi.
Tu fugi, și iar vii la mine, și iar te duci s-amăgești,
Și pe alte flori,
Dar când te întorci la mine, tot lăcrimând mă găsești,
Mai ales în zori…
Oh! la amor mai statornic de vrei ca să te deprinzi,
Și să nu mor eu,
Dă-mi aripi să zbor la tine sau tu rădăcină prinzi
Lângă trupul meu…
38. Greierul și furnica
Alecu Donici
Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.
Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei?
— Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.
39. Musca
Alecu Donici
De la arat un plug
Venea încet spre casă
Și, la un bou pe jug,
O muscă se-așezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, dragă sor’?
— Și mai întrebi de unde!
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat.
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!
Spre laudă deșartă
Mulți zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat.
40. Păstorul și țânțarul
Alecu Donici
Păstorul liniștit
Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit;
Iar șarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare,
Era acum aproape păstorul să omoare.
Dar un țânțar, de milă pătruns și îndemnat,
Pe somnoros în frunte
Așa l-au înghimpat,
Încât, sărind el iute,
De șarpe el s-au ferit,
Însă, cu-ntâi mișcare, țânțarul au turtit.
Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească
La adevăr de care el nu e bucuros,
Prin buna faptă poate să se primejduiască,
Ca un țânțar milos.
41. Paingul și bondarul
Alecu Donici
Talentele în lume ce nu aduc folos
Sunt foarte de prisos.
La negustor de pânză, paingul în dugheană,
Văzând cum mușteriii la cumpărat se-ndeamnă,
Au zis în gândul său:
„Eu cu talentul meu
Pot face o cercare
Mai mult izbânditoare
Decât un negustor
Ce cumpără și vinde product străin cu spor.
De mâine dimineață deschid o magazie
De-o nouă pânzărie,
De care omul încă pe lume n-au țesut”.
Așa au zis paingul, așa au și făcut;
Și-n colț, la o fereastră, și-au săvârșit lucrarea;
Dar peste așteptare,
Cu mătura, băiatul a doua zi l-au tras
Afară din dugheană
Și truda-i au rămas
Fără luare-n seamă.
Atunci mâhnit, paingul se-ntoarce la bondar
Și-i zice: „Vezi cum omul jaluz disprețuiește
Orice talente mari?
Tu înțelegi mai bine: te rog dar hotărăște,
Ce pânză-i mai subțire?”
— A ta, nu-i îndoială! bondarul au răspuns,
Dar nu e de ajuns
Această însușire;
Căci pânza e menită să-mbrace, să-ncălzească,
Ca să se prețuiască!
42. Șerpele și matca de albine
Antioh Cantemir, în versiunea lui Alecu Donici
Otrăvitorul șerpe văzând pe-un teișor
O matcă de albine, ca un lingușitor
Începe să îi spuie: că este preafrumoasă,
Că are multe daruri, că-i lumii prețioasă.
Îi laudă puterea, așezământul blând,
Cu care chibzuiește albinele la rând;
Apoi folosul mare ce lumii se aduce
Prin grele ostenele din fagurul cel dulce.
Adăogând a zice: Tu foarte vrednic ești
A ta împărăție că o învecinești;
Dar îți lipsește arma acea de apărare,
Cu care să-ți ții slava la orice întâmplare.
Pre răi mai mult ațâță un bun decât un rău.
Deci roagă să-ți dea ghimpe pre bunul Dumnezeu;
Cruzia foarte prinde la fețe domnitoare.
Albina la aceste cuvinte-nșelătoare
Răspunde cu blândețe către acel viclean:
— Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuință n-am
De veninosul ghimpe, căci sunt încredințată,
Că dușmani înăuntru nu pot avea vrodată;
De cei pe dinafară copiii mă păzesc,
Și eu prea mulțămită pre Dumnezeu slăvesc
Că-n chipul meu arată cum trebuie să fie
Un împărat pe lume: el răul să nu știe,
De sfaturi viclene să fugă ne-ncetat,
Căci binele nu răul lui Cel de sus i-a dat.
43. Muștele și albina
Alecu Donici
Două muște sprintenele
În țări străine porneau
Și pe albină cu ele
Cam astfel o îmbiau:
— Hai să mergem, surioară!
Papagalii toți ne-au spus
Că pe-acolo-i numai vară,
Soarele n-are apus.
Libertatea predomnește
În tot ce-i viețuitori
Și dreptatea nu scutește
Nici de muști-ucigători.
Iar aice… oh! ce soartă!
Să trăiești în țara ta,
Aci vie, aci moartă,
Fără a te desfăta.
Păiajenii pe la țară
În mreajă ne potopesc;
Iar prin târguri, peste vară,
Ca pe dușmani ne gonesc.
Apărători, rea hârtie,
Toate s-au descoperit;
Vii să guști din farfurie
Și pe loc te-ai otrăvit.
La mezelicuri capace
S-au răspândit de ajuns;
Apoi răul ce ne face
Paharul cu miere uns!..
— Cale bună, muști, de-aice!
Le zise albina lor.
Eu rămân, căci sunt ferice
Și în țară-mi voi să mor.
Pămîntenii, mic și mare,
Ai mei faguri toți iubesc;
Și pentru-a mea bunăstare,
Vara, iarna, îngrijesc.
Iar voi, oriunde vă-ți duce,
Dacă și-n acele țări
Vreun bine nu-ți aduce,
Nu veți afla desfătări.
Acel ce pentru-a lui țară
În faptă face folos,
Orice rău îl împresoară,
Nu o lasă bucuros;
Iar acel ce nu lucrează
La edificiul comun
Singur se expatriază,
Căci nimic nu face bun.
Poezii despre păsări, pui și cuiburi
44. Un porumbel
Elena Farago
Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Și-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!…
Vin valuri mari și-n stâncă se lovesc, și lui i-e frică,
Și trist își ascunde capul, și-aripile-și ridică
Când stropii săriți din valuri pe pene-i cad și-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!…
Ci iată-o porumbiță că-n zbor zorit sosește:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipsește.
Și-i lângă el acuma și-l ciugulește dulce
Să-i treacă spaima și-apoi să meargă să și-l culce.
Și-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună-
Să-l încălzească mama, să adoarmă-
Noapte bună!…
45. Cucu
Elena Farago
Cucu… cu-cu! prin grădină,
Cucu… cu-cu! prin zăvoi,
Toată primăvara-i plină
Lumea pomilor de noi.
Mititei, cu pene sure,
Și cu zborul vitejesc,
Toți copacii din pădure
Ne cunosc și ne iubesc.
Versul nostru lung răsună,
Și drumeții trec și spun:
– Cântă-ne de voie bună,
Cuculeț de piază bun!
Și ni-i dulce și ușoară
Viața noastră: zbier și cânt –
Și din toate una-i doară
Jalea noastră pe pământ –
Căci în viața noastră toată
Ce-i mai sfânt și dulce – nu-i.
Cuibul nostru niciodată
N-a fost leagăn pentru pui!
Niciodată nu ne cheamă
Gura pruncului flămând –
Și cuvântul drag de mamă
Noi nu-l auzim nicicând!
46. Rândunica
Elena Farago
Un băiat și-o fată mică
Stau privind o rândunică,
Și băiatu’ spune: – Mult
Îmi place să le-ascult,
Ciripind, pe rândunele,
Și pe alte păsărele,
Și mi-aș da ce am mai bun
Să pot ști și eu ce spun.
Rândunica îl privește
Și cu dragoste-i vorbește:
– Să-ți spun eu dacă dorești,
Drag copil ce ne iubești:
Dimineața, noi, din toate
Păsările-ntâi sculate,
Ne-nchinăm spre răsărit,
Ciripind: țzrr… bvidevit…
Și apoi încep codroșii,
Cu cap sur, cu coade roșii:
Ticc… tecc… tec… și, după ei,
Prind brabeții mititei:
Cirip-ci… să ciripească,
Până-ncep să se trezească
Și-alte păsări, care-n cor
Își înalță ruga lor.
47. Rândunea ușoară-n zbor
Elena Farago
Rândunea ușoară-n zbor,
Crainic primăverilor,
Săgetând văzduhul treci
Unde-ai fost și unde pleci?
De n-ai cuib și-ți cauți loc,
Purtătoareo de noroc,
Ia-ți tovarăș la zburat
Gândul meu înlăcrimat,
Și te du cu el mereu
Până-ți da de satul meu,
Până-ți da de cel bordei
Unde plâng părinții mei.
Colo-n coperișul lor
Să-ți faci leagăn puilor,
Și să spui bătrânilor
Că pustiul meu de trai
E ca mugurul ce-l tai
De pe creangă, ne-nfrunzit
Fără timp m-am veștejit…
48. Păsărica în timpul iernei
Ion Creangă
Iarna ninge și îngheață,
Frigul crește tot mereu,
Păsărica cea isteață
Nu mai zice cântul său.
Când afară viscolește,
Ea s-ascunde tremurând
Într-un dos, unde găsește,
Nu ca vara, ciripind;
Ci, zburlită și-ntristată,
Flămândă ca vai de ea,
Pe la drum mâncarea-și cată,
Sărmănica păsărea.
Dumnezeu care-a făcut-o
Pe dânsa, ca și pe noi,
O nutrește s-o-ncălzește,
El o scapă din nevoi!
49. Vestitorii primăverii
George Coșbuc
Dintr-alte țări, de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine,
Veniți, dragi păsări, înapoi
Veniți cu bine!
De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-ați lăsat? Nu v-a fost dor
De țara voastră?
N-ați plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi ați cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-ați adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-ați spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Și-acum veniți cu drag în țară!
Voi revedeți câmpia iară,
Și cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aș vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Și nopțile cu poezie
Și vânturi line, calde ploi
Și veselie.
Voi toate le luați cu voi
Și iar le-aduceți înapoi!
50. Oaspeții primăverii
Vasile Alecsandri
În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!”
În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.
Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul și pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!
51. Cucoarele
Vasile Alecsandri
Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare
Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare;
Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor,
În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor.
Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate,
De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate,
Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați,
Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați.
Fericite călătoare! zburând iute pe sub ceruri,
Au văzut în răpigiune ale Africei misteruri,
Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustiu-ngrozitor,
Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor.
Călătoare scumpe mie!… Au lăsat în a lor cale
Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale,
Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insulă din rai,
Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!
52. Somnoroase păsărele…
Mihai Eminescu
Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele –
Noapte bună!
Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm şi florile-n grădină –
Dormi în pace!
Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce –
Fie-ţi îngerii aproape,
Somnul dulce!
Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis şi armonie –
Noapte bună!
53. La mijloc de codru des
Mihai Eminescu
La mijloc de codru des
Toate păsările ies,
Din huceag de aluniș
La voiosul luminiș,
Luminiș de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Și de lună și de soare
Și de păsări călătoare,
Și de lună și de stele
Și de zbor de rândunele
Și de chipul dragei mele.
54. Rândunica (cuibul)
După Ioniță Bădescu (1870)
Unde zbori tu, rândunică?
Spune-mi, dragă păsărică,
Unde zbori neîncetat?
— Zbor s-aduc ce-mi mai lipseşte:
Şi am mult de adunat
Până când încet va creşte
Cuibuşorul,
Rotunjorul,
Să stea-ntr-însul puişorul.
Eu tot zbor şi tot muncesc
Pentru puiul ce-l doresc!
55. Rondelul privighetoarei între roze
Alexandru Macedonski
A nopții sublimă măiastră
E-ascunsă-ntre roze, și cântă,
Grădina ce-mi stă sub fereastră
În raze de-argint se-nveșmântă.
O vrajă și albă ș-albastră
Din ceruri, spre lume s-avântă. –
A nopții sublimă măiastră
E-ascunsă-ntre roze, și cântă.
Chiar roza ce moare în glastră,
De legile firii înfrântă,
Tresare, în pacea sihastră,
La glasul, cu care-o-nmormântă
A nopții sublimă măiastră.
56. Cucul
Ion Pillat
Frunză verde de pelin,
Ce ’mi ești cucule hain,
De cânți vara ‘n giumătate
Ș’apoi sbori în altă parte?
Cuculeț, pasăre sură!
Mușca-ți-aș limba din gură
Cântecul să nu-ți mai zici
Nici să mai colinzi pe-aici.
Vara vii, vara te duci
Când îs dragostele dulci.
Cântă-mi mie încă-odată
Că mi-e mintea turburată.
Cântă ’n dreapta mea cu foc
Să am parte de noroc.
Cântă ‘n fața mea cu drag
Că ți-oi da frunze de fag
Să nu mai fi tot pribeag.
57. Păsările vrednice
Fl. Cristea
Un vultur
Dă grâu la ciur.
Un cioroi şi-o cioară
Duc un sac la moară.
Un cocoş
Toarnă-n coş.
Găina
Strânge făina.
Rândunica
Dă cu lopăţica.
O răţişoară
Mătură prin moară.
Răţoiul
Strânge gunoiul.
Două rândunele
Adună surcele.
Un boboc
Suflă-n foc.
O barză şchioapă
Aduce apa.
Două gâşte
Fac găluşte.
Două curci
Torc din furci.
Iar curcanul,
Mitocanul,
Se plimbă prin casă
Cu gândul la masă.
58. Păsărică
După I. C. Maxim și I. Bădilescu
Păsărică mică,
Cu chipul frumos,
Cu pene gălbui,
Cu glasul duios —
Păsărică mică,
Iute zburătoare,
Cine te îndeamnă
În a ta zburare
Să tot ocoleşti
Puii care-i creşti,
Să le-aduci mâncare
Spre îndestulare?
Dumnezeu te duce,
Dumnezeu te-aduce
La cuibul cu pui,
La puii gălbui!
59. Neastâmpăratul
Din cracă-n cracă-ncetişor
Se urcă iute Ionel,
El a zărit un cuibuşor
Şi-ar vrea să afle ce-i în el.
Se urcă şi din ochi nu-l pierde,
Spre cuib se-ntinde curios;
Trosc! A sunat o cracă verde,
Şi buf! El cade până jos.
60. Corbii
Pe plopii ninși
Coboară corbii-n pâlc de doliu,
Cernesc al iernei alb lințoliu,
Și, triști, de foame par învinși…
Cugetători,
Privesc pe cer, privesc departe;
Pe când un glas de vânt împarte
Un cântec care dă fiori…
În cimitir,
Pribegi, s-au adunat la sfadă;
Iar sub uitare și zăpadă
S-ascund mormintele în șir…
Și pe când trec,
În a crepusculului oră,
Spre groapa unde doarme-o soră,
Și-n suflet plânsul îl înec;
În aiurări
De spaimă inima mea moare…
Acoperite de ninsoare,
Pierdute sub orice cărări…
Și mă învinge
Un gând amar, știind c-odată
Și peste groapa mea uitată
Vor trece corbii și va ninge.
61. Balta
Vasile Alecsandri
Aerul e viu și proaspăt!… el trezește și învie
Peptul, inima și ochii peste carii lin adie.
Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios,
Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos.
Ceru-n zare se rotește; mii de vrăbii deșteptate
Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate.
Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor,
Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor.
Pintre stuhul ce se mișcă iată-o luntre vânătoare!
Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare;
Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund,
Și pe sus nagîții țipă, lișițele dau în fund.
Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină
Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină;
Iar pe mal în liniștire, un bătlan, pășind încet,
Zice: „Nu-i peirea lumei… vânătorul e poet!”
62. Romanța corbului
Ion Minulescu
Pe țărmul nalt și drept ―
Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul
Imperiu-al apelor albastre
Cu-atâtea felurimi de pete,
Al apelor ce dimineața sunt verzi,
Iar seara violete ―
Un corb a poposit spre seară,
Și-așa, cum stă pe malul mării,
Orbit de-albastrele noianuri,
Muiate-n purpura-nserării,
Parcă-i sositul care-așteaptă să vină și-alți întârziați…
Și-n seara-aceea-n care-apusul
Părea mai trist ca-n alte seri,
Iar soarele părea că pleacă să nu mai vină niciodată,
M-am dus să-mi plimb pe țărm urâtul
Și biata-mi inimă,-mbibată
De-amaru-otrăvilor sorbite din gura-amantelor de ieri…
Dar corbul mi-a ieșit în cale
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe țărmul mării nalt și drept,
Ca și pe-o margine de groapă,
Veghea un cioclu-naripat,
Și cioclul m-a privit o clipă,
A dat din aripi
Și-a zburat…
Și parcă mi-a șoptit în treacăt:
― Bine-ai venit… De când te-aștept!
63. Liliacul și rândunelele
Alecu Donici
Odată, neamul rândunesc
Având o mare ură
Pe neamul găinilor
Pentru că ouăle din cuiburi ei le fură,
Au hotărât fără cruțare,
Pe toți prinzându-i, să-i omoare.
Și iarăși, cea întâi robită zburătoare
Au fost un liliac sub streșină robit.
El însă au protestuit,
Înfățoșând dovezi aripile ce are,
Că nu-i din neamul șoricesc,
Și prin acesta chip au dobândit iertare.
Dar rândunelele un alt război pornesc,
Asupra tuturor
Anume păsări mici, ce sunt de sama lor,
Și iarăși, cea întâi robită zburătoare,
Același liliac au fost; cu gură mare
Că el nu-i pasăre nicicum,
Pentru că pene n-are,
Scăpând asemene de moarte și acum.
Așa istețul liliac
Din două întâmplări cu minte au scăpat;
Dar starea-i fizică nu e de lăudat,
Căci el, după proverb: nici turc nu-i, nici turlac
Și tristă soartă au acei din poporeni
Ce nu sunt nicăiuri statornici cetățeni.
64. Stiglețul și ciocârlanul
Alecu Donici
Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu,
Și deznădăjduit de moarte se bătea;
Iar ciocârlanul rău
De el încă râdea,
Zicând: „Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?”
Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel,
S-au prins în laț și el.
Vezi, după faptă,
Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!
65. Presura
Alecu Donici
În adâncă liniștire,
La revărsatul de zor,
Presura, cu glas din fire
De abia răsunător,
Cânta plină de simțire
Către bunul ziditor!
Iară când măritul soare
Ca un mire mult dorit,
Bucurând toată suflarea
S-a ivit la răsărit
Și când lumea salutare
Îi depunea prin cântare,
Atunci presura tăcea.
Însă o privighetoare
Ce mai de mult o știa,
I-a și făcut întrebare:
De ce tace?
— Nu cutez,
Zise presura-n durere,
Cu glasu-mi fără putere
Soarele să salutez.
Dar cu nespusă plăcere
Eu vă binecuvântez!
Așa și eu mă căinez
Că n-am talentul poeziei:
Să cânt unirea României.
66. Măgarul și privighetoarea
Alecu Donici
Măgarul au văzut pe o privighetoare.
— Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculți:
Eu tot am auzit o vorbă de la mulți,
Că tu întru cântări ești meșteriță mare,
Și iată, acum vreu
De iscusința ta să judec singur eu.
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniștit, abia
În sine ciripea,
Când tare șuiera,
Când glasu-i tremura,
Apoi, prin dulcea ei strigare,
Întru a dragostei cei gingașe plecare
Pe amorașul său chema,
Și rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea și se mira.
Măgarul însă de pământ
S-au rezemat cu fruntea,
Și au răcnit așa: „Tu versuri ai plăcute,
Dar când ai asculta
Cucoșul de la noi, mai bine ai cânta.”
Acestea auzind în suflet s-au jignit
Acea privighetoare
Și de atunci au contenit
Pentru măgari a sa cântare.
Dumnezeu să ne ferească
De judecata măgărească.
67. Stigletul și canarul
Alecu Donici
O față schimbătoare ș-un grai meșteșugit
Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit;
Dar prin așa mijloace
Nu-nșeli pre dobitoace
Ce nu știu vorbă dulce, nici zâmbet iscusit.
Cu un stigleț canarul îmblând după mâncare,
Sosi-ntr-un loc, pe care
Sta lațuri coperite cu cânepă de-ajuns
Ș-un om pândea-n ascuns.
Canarul de îndată,
Având ispita-n faptă,
Căci nu de mult scăpase din temnița vărgată.
A zis l-al său tovarăș: noi trebui să fugim
De ast loc unde lesne putem să ne robim;
Acea sămânță bună scop rău în sine are.
Nu este nici un om
Atât de galantom
Să lase pe câmp roduri cu bună cugetare;
Haideți în altă parte!..
— Așa! îți vine bine să dai poveți deșarte,
Răspunse lui stiglețul. — Cu gușa plină, vrei
Și hrana să mi-o iei!
Zicând aceste, zboară, la cânepă se lasă,
Ciupește două fire, le află prea gustoase;
Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strâns.
Pândașul sosind iute din tufe, l-a și prins,
Și pentru jucărie l-a dat unor băieți.
Din fabulă vedeți:
Că sfaturile bune ne sunt de trebuință
La relele ce-adese ne vin pe neștiință.
Fabule și poezii despre alte viețuitoare
Ultima parte cuprinde și fabule satirice ori versuri cu ton mai grav, potrivite mai ales cititorilor mai mari.
68. Broaștele
George Topîrceanu
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Și-n fiecare undă o piatră de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri,
Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subțiri.
Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac.
Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Și note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopții calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.
Și cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Și rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn și monoton…
Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopții cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terțiară.
Nefericit și singur ca primul troglodit.
69. Broasca țestoasă
George Topîrceanu
Nu-i vezi nici cap, nici coadă, nici picioare.
Un bolovan… Dar dac-o lași în pace,
Ea scoate botul de sub carapace
Și-ncet-încet se pune în mișcare…
În câte milioane de tipare,
Cu haine transparente sau opace,
A trebuit Viața să se-mbrace
În drumu-i de prefaceri milenare!
Căci dibuind o formă mai perfectă,
De la amibă până la insectă
S-a rătăcit în mii de ipoteze.
Și cât drum lung și evoluții grele,
Pân-a ajuns Natura să creeze
Gingașa formă a iubitei mele!
70. Leul deghizat
George Topîrceanu
Leul s-a-mbrăcat odată
Într-o piele de măgar,
Să colinde țara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuși rumegători.
Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Niște lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Și-ntr-o clipă îl înșfacă, grămădindu-l la mijloc.
— Stați, mișeilor! Ajunge, — că vă rup în dinți acuși!
(Strigă leul, apărându-și pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtați voi oare cu iubiții mei supuși?…
Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși.
— O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, —
Semănai așa de tare
C-un măgar adevărat!…
71. Cântec (A venit un lup din crâng)
George Coșbuc
A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.
Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.
72. Melc, melc, codobelc
Folclor românesc – cântec de joc
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne bourești
Și te du la baltă
Și bea apă caldă;
Și te du la Dunăre
Și bea apă tulbure;
Și te urcă pe buștean
Și mănâncă leuștean;
Și te urcă pe sălcioară,
Roade frunza, fă-o rară,
Că e dulce, ba-i amară,
Scoate-ți coarnele afară!
73. Omul și rața
George Topîrceanu
Unui om, săracul, într-o dimineață,
I-a murit o rață,
Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,
Când văzu că-i moartă cu adevărat.
Dar la scurtă vreme, în aceeași lună,
I-a murit și soacra — tot de moarte bună…
Morala:
Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:
După întristare, vine bucurie.
74. Balada corbilor
George Topîrceanu
Posomorâți, cu gheara lungă,
Cu pliscuri negre de oțel,
Ne-am înfruptat cât să ne-ajungă
Din prânzul marelui Măcel.
Cu patrioții la paradă,
Amestecați printre eroi,
De-a valma coborâm în stradă, —
Dar nu ne ducem la război!
Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorși spre bolta cruntă
Cei logodiți cu veșnicia
Sub ploaia rece și măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcând mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!
Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui
Ce s-or hrăni ca și părinții
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioși ai suferinții,
Noi nu ne ducem la război!
Alteță, zvonul crește iarăși,
Adună-ți ceata de eroi…
Cu moartea suntem buni tovarăși,
Dar nu ne ducem la război!
Dacă îți plac aceste versuri, poți citi și poezii de Elena Farago pentru copii, poezii de George Topîrceanu, precum și poezii despre natură.
75. Hora lupilor
Afară-i nor și vifor
E ceriu-n răzvrătire,
Zăpada înveșmântă
Cutremurata fire.
Pustia-ntunecată
Ni-e dată mamă nouă,
N-avem sălaș când ceriul
Ne ninge și ne plouă.
În drumul pribegiei
Înghețul ne doboară,
Și vântul ne răpune
Și foamea ne omoară.
Din flinte vine plumbul
Și coastele ne frânge,
Omătul alb al iernii
Noi îl roșim cu sânge.
Flâmânzi ne scurgem traiul
Prin multele nevoi…
Tot greul e al nostru,
Dar slugi nu suntem noi.
76. Concertul în luncă
Vasile Alecsandri
În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.
Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.
Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.
Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.
În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.
Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.
Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.
Iată-n urmă și albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.
Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.
În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.
E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!
Poezii despre animale sălbatice, din pădure, junglă și de la zoo
Fabulele cu lei, lupi și alte animale sălbatice sunt potrivite mai ales copiilor mai mari: animalele sunt personaje care vorbesc și întruchipează feluri omenești de a fi.
77. Leul și iepurele
Alecu Donici
Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,
Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!
Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit,
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,
Te sparie așa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?
— Aceasta nu-i de vro mirare,
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare,
De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,
Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.
Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.
Dar nu prea nimerim.
78. Veverița
Alecu Donici
Veverița cu crenguța
De mulți ani slujea la leu;
Slujba cere stăruință
Și este lucru cam greu
A fi deștept, cu simțire,
Ș-a întâmpina ades
Capricii care din fire
Au acei mari mai ales.
Nu știu dar, cu ce purtare,
Cu ce chip prea nimerit
Veverița cinste mare
De la leu au dobândit
Ș-au luat făgăduință
Că din dările ce vin
Îi va da spre cunoștință
Un car de alune plin.
Făgăduința îi bună,
Numai nu aduce saț;
Și la auz ea răsună
Cuvânt aspru: mai răbdați!
Veverița-n ascultare
Rânjea dinții lăcrimând
Și din ochi clipea cu jale,
Pururea la slujbă stând;
Când neamurile ei toate
Ici-cole pe crengi sălta
Și întru alune coapte
Gustul său își desfăta.
Vremea trece, vremea zboară;
Veverița au slăbit
Și de a slujbei povară
Lepădare au pornit.
Leul fără prelungire
Demision ei au dat,
Însoțit de mulțumire
Și de carul încărcat
Cu preafrumoase alune;
Dar puteți să socotiți,
Acum ele ce sunt bune
Veveriței fără dinți.
79. Ariciul și cârtița
Alecu Donici
— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiță zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.
Și cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în țărnă neagră pământul sănătos
Și-l fac moșinoios…
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăți,
Ce zac în răutăți.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăși o grădină de frumuseți cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Și pentru ce tu oare nu scormolești gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moșinoaie,
Iar nu pământ curat:
Cunoaște dar, că dușman îți sunt neîmpăcat…
După așa cuvinte, ariciul iată, vede
Un moșinoi mișcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Și cârtița mi-o scoate abia, abia suflând.
— A! Îmi căzuși pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? –
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.
Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rostește, dar iată-ți hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!
Sunt publiciști pe lume ce purure cârtesc.
(Și fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,
Încât lor nu le place:
Dar totuși câteodată ariciul își găsesc.
80. Cămila și vulpea
Antioh Cantemir, în versiunea lui Alecu Donici
Cămila mult geloasă văzând un țap odată
Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,
A început în sine a blestema pre soartă
Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!
Un trup frumos și mare să fie fără coarne,
Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lățesc,
Ca dușmanii mei lesne în praf să se răstoarne!
(Geloșii felurite de pricini născocesc
Când vor să tot cârtească). Așa se tânguiește
Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,
Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlnește,
Împărtășire multă la soartă-i a luat.
Cămila de-amăruntul își spune scârba toată.
— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,
Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,
De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
Și capul său plecându-și a stat păzind răbdare,
Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
Precum berbecii, boii și țapii dau dovadă.
Această sfătuire cămilei a plăcut;
Ea nici gândea că leul în vizunii să șeadă,
Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
Găsește acea bortă sub niște frasini vechi,
Și capul își afundă îndată-n vizunie,
Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârșit scăpând.
Acasă se întoarce urechile lăsând.
O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,
Ființa de cămilă spre laudă v-am dat.
Cunoașteți că acela ce fala tot gonește
Cu râsul și ocara ades se pomenește.
81. Lupul și cucul
Alecu Donici
— Rămâi sănătos, vecine!
Au zis lupul către cuc.
Aceste țări de rău pline
Le părăsesc și mă duc.
Nu mai pot trăi aice,
De om, câine, prigonit.
În Arcadia, ferice!
Este codru de trăit.
Unde aurita vreme
Împărățește deplin,
Unde lupul nu se teme
De năpăstile ce-i vin.
Acolo nu sunt războaie,
Toți în pace viețuiesc:
Omul este blând ca oaie,
Iar câinii nici hămăiesc.
— Cale bună, măi vecine!
Dar te rog, să-mi spui curat:
Năravul nu-ți iei cu tine?
Și colții ai lepădat?
— Să-i lepăd? Da’ cum se poate?
— Apoi ține minte, frate,
Că la viitoarea iarnă
Ai să rămâi fără blană.
Și așa s-au întâmplat,
Precum cucul i-au cântat.
Între oameni iar sunt unii
Cu colți de lup înzestrați:
Ori în care parte-a lumii,
Ei vor fi tot ne-mpăcați.
82. Lupul și motanul
Alecu Donici
Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viața, la un sat.
El se gonea din urmă
De către vânători cu puște înarmați
Și câini întărâtați;
Iar un așa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmașul meu.
În deznădăjduire,
Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Și, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: „Frățioare!
Tu nu știi undeva aici a mea scăpare?”
— Ba știu — răspunse el — aleargă la Trifan,
Că este foarte blând și milostiv țăran.
— Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui vițica i-am mâncat.
— Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un țăran și vrednic și cuminte.
— Cu dânsul iarăși sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
— Așadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun și primitor român.
— Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu niște miei i-am fost făcut necaz.
— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Și ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toții ești stricat
Și numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!
83. Lupul și șoarecul
Alecu Donici
Din turmă lupul sur o oaie au răpit.
În codru s-au ascuns
Și pe mâncat s-au pus.
Iar șoarecul au mirosit
Aproape de mâncare;
Din borticica lui cu pază au ieșit,
S-au furișat prin frunzișoare,
Și tocmai de sub lup furând o fărmătură,
Țuști! iute-n crăpătură.
Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare,
Urlând: „Săriți! Tâlharii!”
Asemenea s-au întâmplat
În târg o întâmplare:
De la jăcuitor tălharii au furat
O pungă cu parale,
Iar el la ceastie îndat-au reclamat.
84. Șoarecul de țară și cel de oraș
Antioh Cantemir, în versiunea lui Alecu Donici
Un șoarec de la țară, pre altul târgovăț
Ca pre un vechi prieten, îl cheamă la ospăț.
În strâmta lui căsuță pe oaspe-l priimește.
Îi pune înainte tot ce mai bun avea,
Orz, mazăre și hrișcă; îl roagă, îl poftește,
Dar târgovățul mândru nimic nu vra să ia,
Ș-așa-n sfârșit îi zice:
— Eu mult mă mir, frățico! cum poți trăi aice,
Într-o pustietate, și cum nu ți-e urât?
În viața astă scurtă de ceasul hotărât
Nu poți scăpa oriunde
Ș-oricum te vei ascunde!
Mai bine murind vesel, să zici că ai trăit
Decât mort în viață,
Să nu cunoști a lumii plăcere și dulceață.
Asemene cuvinte au fost pre de ajuns;
Căci șoarecul de țară, de vorba lui pătruns,
Cu oaspele-mpreună, ieși din borticică,
Și preste noapte merse cu pază și cu frică
În târg la un palat
Tot în mătăsărie și aur îmbrăcat.
Din masa de cu seară sta coșnițele pline
Cu fărmături gustoase de pre la țări străine;
Deci târgovățul falnic pre șoarecul țăran
Îndată îl cinstește cu niște parmezan,
Îl pune pe covoare… când iată zgomot mare
La ușă se aude, și preste așteptare
C-un om în casă intră un câine medelean;
Iar șoarecii aleargă, s-ascund pe sub divan,
Nu suflă, pân-în seară.
Atunci sărmanul șoarec, ce-n liniște la țară
Trăia fără de grijă, văzu că s-a-nșelat,
Și cum a sosit noaptea, el drumul și-a luat
Zicând către prieten: viața-n ticnă are
La mine mai mult preț
Decât o-mbelșugare
De griji amenințată a unui târgovăț.
85. Lupul la pieire
Alecu Donici
Un lup noaptea, vrând să intre tiptil la vro oierie,
Nimeri din întâmplare tocmai într-o câinărie.
Simțindu-l pe sur aproape, câinii toți s-au întărtat.
Lătret, urlet, hreamăt mare, ca în iad au ridicat.
Înarmați cu puști, ciomege,
Vânătorii se grăbesc care dincotro s-alerge.
Câinii în a lor iuțeală
Dau pe unde pot năvală.
— Nu lăsați, băieți! le strigă un vânător mai bătrân.
Dați lumină! Dați lumină! Să-l prindem viu pe păgân!”
Un alt scăpără îndată
Și, când la gard: ce să vadă!
Lupul cinchit într-un colț,
Cu ochi crunți, cu păr pe dos, clănțăia din dinți la toți.
Dar văzând că nu-i de șagă, că pieirea-i s-au ales:
— Oameni buni! le zise. Stați!
Și voi, câini, ce-mi sunteți frați!
Eu aice sunt trimes
Sol de la neamul lupesc
Pace să statornicesc.
(Sigură ca la războaie: vecinică, nestrămutată,
Până la întâi gâlceavă cu care pacea-i curmată.)
Prigonirile pornite între noi să le lăsăm
Și prieteșug, credință, unii altor să jurăm.
Vitele fără de grijă vor petrece despre noi
Și chiar înșiși noi de alții vom păzi bietele oi…
— Ei, măi dragă! îi răspunse vânătorul cel bătrân,
Tu ești sur, dar eu sunt alb și-n deprindere-mi rămân
Ca cu lupii să mă-mpac,
Când de piele îi dezbrac,
Și prind de pe bot parale:
Dați, băieți, fără cruțare!
86. Leul la vânat
Alecu Donici
Leul, lupul, vulpea și câinele odat’,
Ca niște buni vecini, s-au fost alcătuit,
Cu toții întrunit, să umble la vânat:
Și ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins,
Și adunând pe toți ai săi,
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieți,
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeți
Cum eu împart ușor.
Și despicând îndat’ pe cerb în patru părți,
Au zis: „Aceste sunt frățeștile bucăți.
Și iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ș-acea a treia tot mie se cuvine,
Precum voi știți prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge,
Pe loc îl voi învinge.”
87. Șoarecul și guzganul
Alecu Donici
— Vecine! Ai auzit o veste de priință?
Zicea către guzgan un șoarec la ambari,
Că leul au luat în unghie pe mâță
Și noi de-acum vom fi aice mari și tari.
— Ei, nu te bucura, prietene, degeaba –
Guzganul au răspuns c-un aer ispitit –
Căci de va rămânea la ei pe unghii treaba,
Apoi sărmanul leu nu scapă nezătrit:
Ca mâța fiară nu-i mai groaznică sub soare.
Fricoșilor le par puternici numai cei
De care se tem ei.
Precum la noi au zis o treaptă oarecare:
Doar pui, armașul mare.
88. Ursul butnar
Alecu Donici
Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar
Cum cercuri îndoiește
Și în avut sporește;
A socotit să-ncerce și el ăst meșteșug.
La cercuri trebui strung
Și alte cuviințe,
Dar ursului ce-i pasă de practice științe:
El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,
Din rădăcină-i scoasă;
Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând așa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.
„Ascultă-mă, vecine! Ian nu te ațoșa, –
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i așa.
Eu am venit cu pace și-ți fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care
Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulțime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,
Și nici un cerc n-am îndoit.
Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?”
— Așa: el stă-n aceea, — lui omul i-a răspuns, —
Ce tu n-ai din născare,
Și-anume: în răbdare!
89. Vulpea în livadă
Alecu Donici
O vulpe a intrat odată
Flămândă în livadă.
Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-a bucurat prea mult în sine,
Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor erau
Și nu se scutură.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
A zis acestea către prune:
— Cum v-am găsit, așa vă las,
Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți.
Un adevăr de mult văzut,
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.
90. Elefantul în domnie
Alecu Donici
Cine-i tare și mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Și de pe neam ei toți,
De la străbunii săi până la strănepoți,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toți.
Și elefantul meu, oricum era de mare,
A înțelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând și plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Și iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”.
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Și-așa urla:
— Măria ta!
De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toții blană.
Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde,
Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Și nici un păr mai mult, nimică.
91. Lupul și lupușorul
Alecu Donici
Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,
De este vrednic el în breasla părintească,
L-au fost trimis odată
La margine să vadă:
Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor,
Măcar cam cu păcat,
Să capete vânat?
S-au dus și au venit flămândul lupușor,
Zicând: „Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm
Și să mâncăm.”
— Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun,
E deșteptat și bun,
Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei,
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Apoi el câini mișei nu ține.
Să mergem noi mai bine
Pe unde eu am fost,
Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Nici câinii nu-s de frică.
92. Momița și două mâțe
Alecu Donici
În a momițelor țară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiță, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Și iată că la momiță
Se arată două mâțe,
Zgâriate, încruntate,
În prigonire de moarte,
Părăsind al lor lăcaș,
Pentr-un bulgăre de caș.
Una strigă: „Socotește!
Cașul eu l-am fost ochit.”
Alta țipă: „Hotărăște!
Cașul eu l-am dobândit.”
— Stați! le zise lor momița.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri ființa
Pricinii de caș urmate.
Apoi cașul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos,
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boț.
Dar când cumpăna ridică,
Vede c-o parte-i mai mică;
Mușcă, cearcă, chibzuiește
Și bine nu nimerește.
Acum partea cea mușcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Mușcând iar din acea grea,
Tocmai drept nu nimerea.
Și așa pân-în sfârșit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâțele s-au trezit
Că din caș n-au mai rămas.
93. Ursul la priseci
Alecu Donici
La o alegere, făcută după legi
Ce dobitoacele povățuiesc din veci,
Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci,
Deși s-ar fi putut un alt, oricare fie,
Să prindă o așa cam grea dregătorie.
Căci ursul dacă dă de miere,
Apoi se-ncurcă-n socotele.
Dar pasă tu de cere
La fiare rânduiele!..
Oricine au dorit să intre-n așa post,
Nevrednic, defăimat de către toți au fost
Și parcă înadins
Asupra ursului majorita s-au strâns.
Toți l-au heretisit,
Iar el au mulțumit,
Ba încă la cei mari și labele au lins.
Dar răul în priseci curând s-au dezvelit;
Căci ursul, cum au mers la tact, s-au apucat
De curățit, de retezat
Și, drept, oricare stup în labă-i au intrat
L-au scos de tot curat,
Iar mierea la bârlog mergea necontenit,
Pân’ ce la sfat s-au dat de știre
Și s-au orânduit
La fața locului pe forme deslușire.
Au mers, au cercetat, au scris, au lămurit,
Dar mierea n-au înapoit;
Iar ursul de pe loc
S-a și trimis surghiun pe iarnă la bârlog.
El în singurătate
Își suge labele mult pline de păcate.
Și, ca un călător pe mare,
Așteaptă vântul cel de cale.
Nici nu mai zic nimică:
De urși mi-i tare frică.
Poezii despre vietăți din apă, râuri și mări
Racii, broaștele și știucile apar în fabulele despre apele dulci. Pentru lumea marină, versurile despre dansul homarilor aduc împreună melci, pești, marsuini și țestoase, într-o poveste plină de umor.
94. Racul, broasca și știuca
Alecu Donici
Racul, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar iau de seamă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc au rămas.
Așa-i și la omenire,
Când în obște nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.
95. Doi raci
Alecu Donici
— Ei, vezi, mă rog, ce nătărău!
Tot înapoi se dă.
Așa un rac pe fiul său
Odată ocără.
— O, bunul meu părinte!
Răspunse racul fiu —
Cum mergi tu înainte?
Mă iartă că nu știu.
Și dar, te rog, mă-nvață;
Dă-mi pildă drept povață,
Și-apoi, eu după tine
Voi merge foarte bine.
E grea pretenția fără exemple bune,
Să fie cineva desăvârșit în lume.
96. Broasca și zeul
Alecu Donici
— Bre-che-che-chex! coax! coax!
Căci fără apă am rămas! —
Așa striga o broască, ce de cu primăvară
Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,
Și într-o scursură trăia ca pe Parnas.
Dar seceta de vară
Scursurile-au zbicit,
Iar broasca mea zvântată de-a glodului dar mare,
Striga la zei așa de tare,
Precum mai sus v-ați lămurit.
Ea prin acea strigare rugi grele înălța:
Să se ridice apa pân’ la scursura sa.
Când iată!
Zeul se arată.
Și-i zice: „Ce vrei oare,
Urâtă grăitoare?
(Era, se vede, Joe în bune dispoziții),
Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriții,
Ca să înec o vale și un întreg norod,
Când tu poți singură să te cobori la glod
De unde te-ai urcat
Pe deal, ce nu-ți e dat”.
Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
Ca bine să le fie pe lume numai lor;
Vânând pe orice chipuri măriri, averi și nume,
Măcar să piară lumea.
97. Știuca și motanul
Alecu Donici
Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de țesut.
Și e desigur totdeauna
Că cine multe întreprinde
Nu scoate-n capăt nici pe una,
Ba încă râsul lumii adese își aprinde!
O știucă prea colțată, jaluză, de soi rău,
Văzând odinioară
Motanul de la moară
Cum șoarecii vânează… căzu la el mereu
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
— Dar spune-mi: cunoști oare
Tu astă vânătoare?
O întrebă motanul. — Nu-i lucru minunat
— Răspunse mândră știuca — de-a prinde șoricei,
Când prindem costrășei!
— Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama
Aproape de lăptoc,
Iar eu — zise motanul — mă duc să păzesc vama
Pe lângă poloboc.
Toți șoarecii din moară
Aice au să-ți vie; vânează și-i omoară.
Noroc! Noroc!
Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă
Și, foarte-n grabă,
Mulțime de șoricărit
El a vânat, a omorât.
Apoi și la tovarășa a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda știucă, ciuntată, fără coadă,
Pe care șoarecii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’ la baltă.
Motanul, credincios,
A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată
Păzește-ți rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poți
În capete să scoți
Și nu-ți mai vârî botul unde nu-ți fierbe oala.”
98. Dansul homarilor (The Lobster Quadrille)
Lewis Carroll · traducere românească
— N-ai vrea să mergi mai iute? — un merlan îi spuse melcului.
— Un marsuin vine din urmă și-mi calcă mereu pe coadă!
Privește cât de nerăbdători înaintează homarii și țestoasele!
Ne așteaptă pe prundiș — vrei să vii și tu la dans?
Vii sau nu? Vii sau nu? Vrei să intri în dans?
Vii sau nu? Vii sau nu? Nu vrei să intri în dans?
— Nici nu-ți închipui ce încântător va fi
Când ne vor ridica și ne vor arunca, împreună cu homarii, în mare!
Dar melcul răspunse: — Prea departe, prea departe! — și privi pieziș.
Îi mulțumi frumos merlanului, însă nu voia să intre în dans.
Nu voia, nu putea, nu voia, nu putea să intre în dans.
Nu voia, nu putea, nu voia, nu putea să intre în dans.
— Ce contează cât de departe mergem? — i-a răspuns prietenul solzos.
— Pe partea cealaltă, să știi, se află încă un țărm.
Cu cât ne depărtăm de Anglia, cu-atât ne apropiem de Franța.
Nu păli de teamă, melc iubit, ci vino și tu la dans!
Vii sau nu? Vii sau nu? Vrei să intri în dans?
Vii sau nu? Vii sau nu? Nu vrei să intri în dans?
Poemul original în limba engleză
Poezii despre animale polare
În ținuturile de gheață trăiesc urșii polari și focile; pinguinii, în schimb, sunt păsări ale emisferei sudice. Iată două poezii traduse din literatura clasică: una jucăușă despre ursul polar și un cântec de leagăn pentru puiul de focă.
99. Ursul polar
Hilaire Belloc · traducere românească
Ursul polar habar nu are
Ce frig pătrunde pân’ la os;
Blana-i ține loc de haină —
Mi-aș dori și eu un cojoc!
Poemul original în limba engleză
100. Cântec de leagăn pentru puiul de focă
Rudyard Kipling · traducere românească
Șșș, puiul meu, noaptea a rămas în urma noastră,
Iar apele sunt negre, deși verzi străluceau.
Luna caută peste valuri locul nostru de odihnă,
În adânciturile line ce foșnesc între ele.
Acolo unde valul întâlnește valul, să-ți fie perna moale,
Pui mic cu înotătoare, ghemuiește-te în tihnă!
Furtuna nu te va trezi, nici rechinul nu te va ajunge,
Cât dormi în brațele mării ce te leagănă încet.
Poemul original în limba engleză
Poezii scurte despre animale pentru grădiniță
Pentru grupa mică, sunt potrivite poeziile cu ritm clar și puține versuri, precum „Iepuraș, coconaș”, „Cocoșelul”, „Mămăruță, ruță” și „Ursul polar”. Copiii mai mari pot descoperi și fabulele, în care animalele vorbesc și învață câte o lecție despre viață.
Poezii despre animale de Tudor Arghezi
Printre cele mai cunoscute poezii românești despre animale se află „Zdreanță” de Tudor Arghezi, portretul amuzant al unui cățeluș plin de energie. Poezia poate fi găsită în volumele autorului pentru copii, în ediții autorizate. Descoperă cărțile lui Tudor Arghezi pentru copii.
Mic glosar
- țarini – terenuri cultivate, câmpuri semănate.
- crâng – pădurice sau grup de copaci.
- coțofană – pasăre cu penaj alb și negru și coadă lungă.
- cocostârc – pasăre călătoare cu picioare lungi; barză.
- văzduh – aerul, întinderea cerului.
- zefir – vânt blând, adiere ușoară.
- carapace – învelișul tare care protejează corpul țestoasei.
- huceag – desiș de arbuști sau arbori tineri.
- nagâț – pasăre de câmp și de baltă, cu un moț pe cap.
- ciocârlia – pasăre mică, renumită pentru cântecul din zbor.