După ce am terminat „Povestea tăcută a lumilor mele”, am făcut ceva ce până acum nu mai făcusem decât cu poeziile: am mai citit-o o dată.
Mi-am dat seama că, de fapt, „Povestea” aceasta este o poezie. Deși se numește roman și este scrisă în proză, atâta muzicalitate și atâta simetrie, atâta ritm în fiecare frază, atâtea cuvinte perfect alese și atâta joc cu cuvintele nu găsești decât în poezii. Amestecate cu poezie (cu lingura de lemn, cum știe orice gospodină care se respectă) avem fragmente de istorie locală, umor fin și umor amar, dragoste și ură, toleranță și empatie, nostalgie, profunzime și tragic (dar nu acel tragic care cerșește milă și atenție, cum sunt prea multe cărți și filme românești despre perioada comunistă, sărăcie, copii).
Am cumpărat cartea aceasta la o lansare și nu știam nici cine este Raluca Poenaru, nici care este subiectul cărții. După o experiență cu o carte de-a lui Kazuo Isighuro, „Nu mă părăsi”, (pe a cărei a doua copertă apărea un detaliu/un cuvânt pe care autorul îl menționează după jumătatea cărții!!), am înțeles dezamăgită că oamenii au păreri foarte diferite despre ce trebuie dezvăluit și ce trebuie lăsat să fie descoperit de cititor, așa că am încetat să mai citesc informații sau prezentări despre cărțile care îmi pică în mână. Mie imi place să imi fie dezvăluite lucrurile treptat, cum ni le dezvăluie natura în viață, să prevăd doar ce poate să prevadă imaginația și experiența mea, nu îmi place să îmi strice cineva surprizele, bucuriile, tristețile (nu mă uit nici la trailere).
Așa că nu am știut nimic despre „Povestea tăcută a lumilor mele”, și asta recomand tuturor, pentru că este o carte care merită să se prezinte singură, să se dezvăluie treptat cu fiecare capitol și fiecare voce.
Ce însă poate fi știut dinainte este că „Povestea tăcută a lumilor mele” nu este nici poveste, nici tăcută, și nici nu este doar a lumilor autoarei. Este poezie pură și strigă din toți rărunchii în fiecare pagină, îți trezește rând pe rând toate simțurile, simți mirosul de ghenă dar și de narcise, de amoniac și de alifie chinezească, simți gust de margarină și de șerbet, simți sub degete țesătura unui mileu și marginile zimțate ale unui timbru, auzi sunetul de sticlă spartă dar și fâlfâirile porumbeilor. Fiecare propoziție îți evocă o imagine, iar propozițiile interminabile ale Monei (care mi-au amintit de Jose Saramago) îți evocă un film întreg de poze alb-negru, în ton cu anii în care se petrece acțiunea. Iar în această Poveste (sau nu) tăcută (sau nu) se petrece, cum zicea Marin Sorescu, ceva: o viață de om. Apoi mai multe vieți. În unele pagini o să ți se pară că este viața ta. În altele că e a cartierului tău, în altele că e viața României. Și chiar așa este.
~~
„Tata zice că-mi aduce noroc doar dacă nu se răsucește capacul cu mine când sar pe el și nu cad înăuntru, nu cunosc pe nimeni atât de ghinionist încât să nu fi avut norocul ăsta.”
~~
„Îl las în pace, omul trebuie să fie disperat, televizoarele în pătură sunt ca oamenii pe targă, cele mai multe nu se mai întorc acasă.”
~~
Alte recenzii de la Raluca Poenaru:
