Încă din introducere autorul ne spune că cartea de față este despre căutările eterne ale oamenilor și prețul pe care sunt nevoiți să plătească pentru a le avea. Această sintagmă m-a făcut curioasă să citesc cartea și să analizez ideile prezentate aici. Ca și în celelalte cărți ale autorului, am descoperit și aici unele idei bune, demne de a fi împărtășite, dar și alte teze care mă fac să ridic din umeri, să rămân cu gura căscată, sau să mă îngrozesc că cineva le-ar putea lua drept sfaturi a fi urmate. Voi începe cu ideile care după părerea mea sunt pertinente.
Atunci când cineva nu face ceva corect sau are un comportament neadecvat conform criteriilor noastre, să nu-i facem observație, ci să-i oferim propriul exemplu. Cu alte cuvinte fii un exemplu pentru cei din jur, nu un judecător cu ciomag.
Și aici ca și în “Antiparenting” autorul susține ideea păstrăr
ii unei autorități în fața copiilor. De-asemenea evidențiază rolul celor șapte ani de-acasă. Această perioadă este identificată drept unica șansă când părintele își poate apropia copilul de el. La fel, susțin și eu alături de autor că piatra de temelie în clădirea personalității copilului este pusă în familie. Părinții au rolul să-și educe copiii și să le dezvolte valori precum bunătatea, blândețea, cumsecădenia, respectul, etc.
Dar să nu-l încărcăm prea mult, să avem niște lucruri foarte clare de predat și mai ales să-i educăm să fie buni, să fie drepți, curajoși, milostivi, să nu fie egoiști. Dacă virtuțile astea sunt semănate la vârstă fragedă, niciodată n-o să le mai scoată nimeni din inima lor.
Autorul face și câteva îndemnuri, care tind să facă lumea mai bună. Nu fi invidios, bucură-te pentru aproapele tău – este unul din îndemnuri. Fii mai blajin și mai înțelegător cu cei din jur.
Ceea ce voiești să-ți facă ție oamenii, aceea să faci și tu la alții… Deci să judecăm pe alții așa cum ne judecăm pe noi, căci ne judecăm cu multă îngăduință.
O altă idee pe care am găsit-o prețioasă este cea în care autorul ne invită să fim așa cum suntem și să ne purtăm cu toți la fel. Măsura iubirii nu se vede în niște fapte de iubire, nu se vede în felul în care îți ajuți prietenii sau familia, ci în felul în care te comporți și cu ceilalți, inclusiv cu dușmanii.
Iată asemenea îndemnuri își au rostul în cărțile scrise de oameni preocupați de partea spirituală, nu dogmele bisericești sau idei tranșante spuse în necunoștință de cauză.
Dar, toate bune și frumoasa până aici. Să trecem un pic la critică…
O idee pe care o susține autorul și care m-a făcut să râd. Fiți atenți, deci se pare că educația modernă care are ca scop să dezvolte stilul critic în copii este total greșită. Faptul că un copil contrazice lucruri pe care le aude prima dată nu este defel un semn al inteligenței, ci o problemă. Conform autorului omul trebuie să accepte ceea ce i se zice fără a chestiona sau a pune la îndoială. Am eu așa o presupunere că Savatie a primit niște întrebări sau observații mai incomode.
Citiți toate cărțile care dau sfaturi despre cheia succesului. Ele sunt total pe dos. De aceea avem nevoie de curaj să facem invers, crezând că vom reuși. What???
De-asemenea el susține că depresia nu este o boală, ridicarea acestei metehne la rang de boală este o înșelăciune a vieții de astăzi. Și că, fiți atenți Au apărut mii de doctori care conving leneșul că el suferă de o chestiune pe care nu înțelege orișicine. Da, ați înțeles corect, oamenii care suferă de depresie, sunt pur și simplu niște leneși care nu vor să facă nimic și pe deasupra mai caută și susținere de la cei din jur. Depresia este ceva rușinos… Și dacă s-ar fi oprit aici, însă continuă cu o idee unde o dă în bară și mai tare. “Dereglările, patima asta, boala asta a depresiei, a deznădejdii cu toate efectele ei, pentru că ea începe de la o formă dulce a lenei, a abandonării a ceea ce trebuie să faci și ajunge în zona suicidară, este o drăcie. Iar diavolul are un singur scop: el este ucigaș de oameni dintru început. De aceea orice depresie ajunge la sinucidere.” Se vede că omul nu are idee despre ce vorbește…
Vis-a-vis de mișcările feministe, Savatie afirmă: Umblă ele cu steaguri pe stradă să demonstreze ce? Că le pare rău că eu am barbă și ele nu? Nu cred! Problema este mult mai profundă și, desigur, nici ele nu o cunosc. Majoritatea dintre ele nu-și dau seama că bătaia este mai lungă. Sînt niște unelte cu care diavolul vorbește în autoritatea Tatălui ceresc.
Și dacă coperta cărții nu este o dovadă a propriei grandori și a iubirii de sine, iată o altă frază din carte care mă convinge de aceasta: Păi eu sînt mai de succes decît el, nu cred că a scris atîtea cît am scris eu…
Spre final, o frază din carte care lasă loc de meditații:
A crede nu este o virtute în sine, dacă nu este dublată de iubire, precum și necredința nu este o condamnare definitivă, atât timp cît omul caută virtutea, căci dincolo de virtute se află întotdeauna Dumnezeu.
Alte recenzii de la Svatie Baștovoi:
