Leila Teiquila, pe numele ei adevărat Leyla Afife Kamile, este ucisă și aruncată într-o pubelă.
Ea e o prostituată și stă (sau stătea) într-unul din “cele mai vechi bordeluri autorizate din Istanbul”.
Nu știm ce s-a întâmplat dar avem 10 minte și 38 de secunde să aflăm, timp în care creierul ei reamintește evenimentele esențiale ale vieții sale.
Ni s-a zis de multe ori că atunci când mori, îți trec prin fața ochilor episoade ale amintirilor tale. Ca atunci când banda unei vechi casete video se derulează pe rapid și se blochează câteva fracțiuni de secundă pe anumite momente (acolo unde banda a fost mai atent vizionată – poate sau dată de mai multe ori înainte și înapoi pentru a fi înțeleasă, memorată, retrăită). Dar totuși: o viață întreagă, atât cât a fost ea, rezumată la 10 minute și jumătate! Câtă tristețe…
Leila s-a născut într-o familie musulmană, acolo unde femeile au doar două atribuții: să fie supuse și să devină mame. Mințită, neînțeleasă și abuzată ea fuge de acasă cu prima ocazie. Din păcate soarta nu este de partea ei nici la distanță de casă și este constrânsă să ia calea prostituției. Multumesc Libris.ro pentru carte.
Avea o murdărie în ea, de asta era convinsă. Murdărie care nu se ducea nicicum, ca o linie în palmă. Și acum baba îi spunea că Allah, care știa totul și vedea totul, n-avea s-o ierte.
Rușinea și mustrarea de conștiință erau însoțitoarele nelipsite ale Leliei de prea multă vreme, umbre gemene care-o urmau oriunde se ducea. Totuși, acum simțea o furie pe care n-o mai încercase niciodată. Mintea îi era în flăcări, fiecare mușchi din corp îi era încordat de o furie mistuitoare pe care nu știa cum să și-o înăbușe. Nu voia să aibă nimic de-a face cu Dumnezeul ăsta care născocea o grămadă de moduri de-a judeca și de-a pedepsi oamenii, dar făcea atât de puțin ca să-i apere când aveau nevoie de El. p.123
“10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie” e fragmentată în cele 10 minute ale conștiinței ce încă mai trăiește. Fiecare minut, fiecare amintire pare să spună mereu același și același lucru: neputința!
Asta ne transmite această carte!
Oricâte mesaje încurajatoare ar primit personajele de la Soartă, de la Răsărit, de la Lumină și de la Viață ei vor găsi tot atâtea neputințe cu care nu se pot lupta.
Adică nu că nu se pot lupta…pot. Dar de fiecare dată se dovedește a fi doar un consum de energie inutil.
Leila și prietenii ei, pe care îi întâlnește în puținele momente de umanitate (tot neînțeleși, mințiți și abuzați) au încercat, nu doar o dată ci de multe ori, să lupte împotriva religiei, a sistemului, a familiei. Dar mereu s-au ales cu dezamăgirea neputinței.
Viața i s-a oprit la 43 de ani însă tot ce a trăit până aici nimic nu a fost mediocru sau comun, nesemnificativ sau de ignorat. Viața ei a fost importantă, intensă și profundă deși, din păcate, nu s-a ales cu mare lucru din ea, și mai ales nu atunci când a trebuit!
Elif Shafak ne zice subtil cum clișeul copilăriei care influențează maturitatea nu e chiar un clișeu. Ci este o stare de fapt. Părinții care formează galaxia unde va străluci steaua copilului lor nu e o figură de stil. Steaua strălucește sau se stinge în funcție de forțele fizice și chimice care o susțin în spațiu, în lume și în viață.
Pe de altă parte prietenii pot fii tot ceea ce familia nu poate, nu știe sau nu vrea să fie. Familia nu ți-o alegi dar prietenii da:
Nalan Nostalgia era convinsă că în lume există două feluri de familii: rudele alcătuiau familia de sânge, iar prietenii, familia de apă. Dacă familia de sânge era drăguță și afectuoasă, puteai să te consideri norocos și să profiți din plin; iar dacă nu, mai exista o speranță: lucrurile se puteau schimba în bine odată ce creșteai destul ca să pleci de acasă – casă, amară casă.
Cât despre familia de apă, aceasta se constituia mult mai târziu în viață și, în mare măsură, ți-o întemeiai singur. Deși era adevărat că nimic nu putea înlocui o familie de sânge iubitoare și fericită, în absența uneia, o familie de apă bună putea să spele rănile și durerea strânsă înăuntru ca funinginea. De aceea era posibil ca prietenii să ocupe un loc prețios în inima ta, chiar mai mult decât toate rudele laolaltă. Dar cei care nu știu cum e să fii disprețuit de propriile rude n-o să înțeleagă adevărul ăsta nici într-o mie de ani. N-o să știe niciodată că uneori apa sânge se face. p.237
Cineva mi-a zis o dată că privindu-și propriul copil cum se străduiește din toate puterile să îi respecte regulile și-a dat seama că el este “Dumnezeul copilului său”.
Și Leila avea un Dumnezeu, o galaxie, o copilărie și o maturitate. Exact în această ordine.
Din păcate, ea are acum în plus și o moarte. O moarte care o face să retrăiască toate celelalte doar pentru încă 10 minute si 38 de secunde.
Dar poate că doar de atât mai are ea nevoie acum. Un ultim efort în care să lupte cu o neputință în plus pentru a putea face pace cu ea însăși, ultima oară.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Libris
Alte recenzii de la Elif Shafak:
