Eu am dat alt titlu acestei cărți, „Confesiunile anilor”. 2003-2017.
Dragă poezie, în această carte îmi ești dragă, pentru că ești diferită, ești rece și întunecată ca marea iarna, ești matură și tristă ca o pădure toamna, sufocantă și plină de arsuri ca asfaltul în vară, și plină de speranță naivă ca râul în primăvară.
Alesul zilei mele nu este un Eminescu, aleluia, nu copiază stil sau gânduri, el doar și-a scos sufletul afară, l-a certat și l-a uitat scris în carte.
Eu nu o să vă povestesc despre structură, mesaj sau ce a vrut să spună autorul, o să vă zic despre umbrele observate, despre colțuri rigide și tristețea cu care m-am trezit la sfârșitul lecturii.
Poezie scrisă în perioade diferite, cu frământări de inspirație, de izolare și întrerupere impardonabilă.
Cursiv am schimbat tonul răzvrătit pe unul care s-a maturizat. M-am trezit cu o poezie care are concluzii pentru orice teoremă și presupunere, naivitatea tinereții.
Nu sunt obișnuită să recunosc asemenea lucruri, dar atunci când am făcut o comparație între diapazonul emoțional trezit în timpul lecturării poeziilor pe de o parte, și a unei proze pe de altă parte, diferență este colosală.
Poezia se citește cu măsură, ceea ce scrie Coman nu se administrează zilnic sau săptămânal. Nuditatea sentimentelor este impresionantă, unele au fost mai îngăduitoare, altele m-au chinuit un timp până le-am înțeles.
Din colecția minunată de la Editura Cartier, ieri eu am ales instinctiv cărțile, un Happy Accident sau o fi intuiția. Cert este un lucru, mai există căi neobișnuite de a cunoaște un om, istoria pe care nu o cunoaște nici psihologul, poezia este de o sinceritate goală, absolută.