„Anna Hibiscus” și „Bravo, Anna Hibiscus!” sunt două volume de povestiri despre o fetiță care locuiește în Africa („extraordinara Africă!”), alături de familia ei extinsă (numeroasă!). Bunicii ei sunt tradiționaliști, și încearcă să îi facă pe ceilalți membri ai familiei să respecte tradițiile străvechi legate de haine, de prinderea părului, dar și diverse reguli de politețe sau moduri de raportare la ce e în jur.
Ceilalți membri ai familiei sunt pe jumătate moderni, pe jumătate tradiționaliști. Ei lucrează în birouri, se bucură de tehnologie, dar în același timp respectă tradițiile propuse de bunici, care au și rolul cel mai important în familie, în luarea deciziilor.
Anna Hibiscus este o fetiță ca oricare alta, care încearcă să își găsească locul în sânul familiei, să testeze limitele celorlalți dar și pe alte sale, să descopere ce îi place să facă. Poveștile au și un rol educativ, majoritatea având la final un mesaj pentru copii, poate și pentru părinți: copiii trebuie lăsați să sufere consecințele acțiunilor lor, trebuie lăsați să învețe propriile lecții de viață, indiferent că este vorba despre prinderea părului sau despre ce înseamnă munca sau sărăcia.
Deși fiecare poveste începe la fel, cu descrierea casei și familiei Annei Hibiscus, poveștile nu sunt la fel, și ideile transmise diferă: în unele sunt prezentate obiceiurile africane și concluzia ce pare să se impună este că obiceiurile africane au mai mult sens decât cele la modă în zilele noastre, cum este de exemplu cazul povestirii cu vacanța. Părinții Annei decid să meargă singuri, fără restul familiei extinse, ca după doar o zi să realizeze că se descurcă foarte greu fără ceilalți și, mai mult, ca le e dor de ceilalți. Așa că, treptat, în câteva zile, tatăl Annei Hibiscus îi aduce la căsuța de vacanță la care se cazaseră pe toți ceilalți membri ai familiei. Concluzia m-a înduioșat: familia poate să facă totul, și este suficient să îi permiți. Însă în familiile nucleare de astăzi, doi părinți se zbat să se descurce singuri, poate ajutați ocazional de bunici, mai des ajutați de persoane străine care preiau atribuții de creștere a copiilor, de curățenie sau gătit. Mi-a plăcut imaginea aceea a familiei Annei, în care fiecare legăna câte un copil mic, copiii mari aveau grijă de cei medii, iar restul adulților făceau de mâncare, părea un paradis.
În alte povești aflăm de ce fiecare membru feminin al familiei trebuie să își prindă părul, ce influență poate avea un gest banal precum vânzarea portocalelor lucioase și suculente din grădina proprie, dar și cu cât de puțin poți dărui multă bucurie cuiva care are mult mai puține decât tine. În altă poveste o mătușă care nu mai locuiește în Africa de mai mult timp, revine în vizită și respectă cu strictețe toate regulile și tradițiile familiei, dar la final își permite un mic gest de rebeliune și înoată în bikini.
Cel mai interesant moment din carte mi s-a părut cel în care mătușa Alinare le cere cunoștințelor sale din afara Africii, unde trăiește și muncește, să îi spună pe alt nume decât pe numele ei, pentru că numele ei, existent în alte limbi, nu reușește să surprindă originile ei africane. Asta îi supără puțin pe părinții ei, care consideră că este un nume african foarte frumos și ar trebui să îl folosească. Mi s-a părut că toți simțeau aceleași lucruri, mândrie și bucurie de a fi african, dar fiecare înțelegea diferit cum să exprime asta: părinții considerau că trebuie să își folosească numele așa cum îl primise, mătușa Alinare considera că trebuie să facă asta alegând un alt nume, mai tipic african, care să îi evidențieze originile.
Alte recenzii de la Atinuke:
