O carte care m-a izbit și care mi-a plăcut foarte mult, în atmosfera căreia, deși m-am născut la peste un deceniu de la căderea regimului comunist, m-am regăsit, poate pentru că încă ne luptăm cu aceeași mentalitate în care a fost aruncată și Cristina, și Nana, și iubirea lor, și speranțele, visurile, neputințele, violurile, securitatea cu s mic, portretetele iubițilorconducători, ale mameinoastreatuturor, umilințele, puii interziși…
Am recunoscut ceva din gustul și tensiunea teatrului în cartea Alinei Nelega, iar dialogurile le-am așteptat cu o nerăbdare de copil. Îmi amintesc de un episod care, deși surprindea perfect teroarea comunistă, era relatat într-o manieră care m-a făcut să bufnesc în râs. Cristina reușise, cu chiu, cu vai, să-și facă loc în față la coadă pentru a pune și ea mâna pe un pui. Puiul cu pricina, deși pricăjit și vai de el, prăjit pe jumătate la reșou, mai are un pic și-i face protagonistei intrarea în pivnițele miliției. Uite-așa ajunge să-și contemple viitorul de deținută, la modul cel mai serios, pe motiv că a luat un pui interzis, destinat exportului, prea bun pentru ea, dintr-un pui din ăla mănâncă o familie cu nu știu câți copii, și ea, nesimțita, îl topește pe tot dintr-o înghițitură etc. etc. etc. În fine, nu vă zic cum scapă din încurcătură (care, ca să fiu cinstit, nu e cauzată atât din cauza puiului, cum crede ea, cât de niște suspiciuni privind un avort), dar vă spun că salvatorul e, culmea, un agent al Securității care nu-i va face bine degeaba, obligându-o să plătească un preț care-i va răsturna viața și despre care cititorul nu va afla decât mai târziu.
Ce vreau să spun prin exemplul acesta e că, deși abordează un subiect sumbru, cartea se citește cu sufletul la gură și pe alocuri cu haz. Teroarea, cum va spune Nana, nu se înfățișează cititorilor direct și spectaculos, ci e ceva mult mai discret și implicit mai perfid. [teroarea] e mai degrabă o ceață ușoară care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. Lumea Cristinei și a Nanei pare o lume normală, cu frământări universal umane, dar, pe măsură ce citești, te frapează anumite episoade care-ți sfărâmă iluzia normalității și te obligă să privești drama unei societăți totalitare fără să ți-o pună pe tavă – te face doar să-i simți mirosul, puțin câte puțin, până când te sufoci în el și nu-ți rămâne decât să plângi și să dai pagina.
Mi-a plăcut tensiunea dramatică a romanului, mi-au plăcut personajele, construite complex și cu răsturnări de situație. Nu mi-a plăcut (dar asta nu ține de calitatea cărții) vulnerabilitatea și inocența pe care un regim politic de rahat le-a distrus-o fără să verse o lacrimă. Exact așa cum reprezentanții acestui regim, ofițerii Securității, au violat tovarășe cetățene doar pentru că puteau. Cum, de altfel, întregul roman ilustrează violul dictaturii asupra intimității sufletului uman, asupra libertății și demnității lui, cuvinte care și-au pierdut sensul demult.
M-a emoționat povestea dragostei mutilate dintre Nana și Cristina, mutilare care se răsfrânge asupra tuturor relațiilor din roman. Șerban și Mateen sunt, cred, singurul cuplu fericit din tot romanul ăsta. Sau, cel puțin, așa pare, căci până și pe ei îi atinge lipsa de sensibilitate a unui regim obișnuit să intre cu cizma în viața omului. M-au emoționat descrierile străzilor bucureștene comuniste, pline de mizerie și gropi, ale relațiilor dintre ungurii din Ardeal și români, ale ipocriziei adulților de la școala la care a predat Cristina. M-a marcat frica continuă pe care o observi la fiecare om, până și la cel mai mărunt funcționar din roman. De pildă, episodul în care Cristina vrea să trimită o telegramă cu DU TE ROG GUNOIUL unei vecine, iar pe funcționară o apucă sudorile și teama de cine știe ce mesaje codate. E pur și simplu ireal de grotesc, și totuși știu că e o imagine cât se poate de reală a unor ani care nici măcar n-au trecut demult.
Nu pot decât să-i fiu recunoscător autoarei că a trecut printr-o astfel de lume și că a reușit, așa cum și-ar fi dorit și Cristina, să o scrie.
Alte recenzii de la Alina Nelega:
