”Cartea neliniștirii” este capodopera uimitoare a poetului, eseistului și scriitorului portughez Fernando Pessoa (1888-1936).
Apărută la aproape o jumătate de secol de la moartea sa (1984), nefiind editată de Pessoa, cartea poate fi cu ușurință încadrată în categoria pseudo-diaristicii, deși nu este concepută ca un jurnal, ci sub cea a unui fel de monolog al extrovertirii, un soi de spovedanie adresată posterității, nu ca o încercare de justificare, ci mai degrabă ca o lămurire a cauzei luptei cu propriul sine.
Astfel că Pessoa creează un pseudo-personaj, Bernardo Soares, căruia îi pasează cu dibăcie alter ego-ul său, partea mai puțin cunoscută a sa de către cititori și apropiați.
Este o carte despre nimic și despre tot, despre înălțare și coborâre, despre gândurile care nu sunt vreodată eliberate cu adevărate și despre zâmbetul cotidian al măștii pe care omul o poartă pretutindeni, într-o inutilă bravură, , prin intermediul căreia dorește să fenteze propria micime a existenței.
Bernardo Soares este tipul aflat la jumătatea vieții, cu surâsul plictisit adânc întipărit pe buze doar pentru a ascunde cumva clocotitorul zvâcnet interior.
Neștiind ”cum trebuie să crezi în Dumnezeu”, Bernardo Soares se pierde pe drumurile lăturalnice ale destinului, pe care, după o oarecare perioadă de timp de stearpă orbecăire, ajunge la un moment dat să le îndrăgească.
Fiind un personaj nocturn, care detestă cuneiforma agitație diurnă, Bernardo Soares găsește împlinirea în ”perfecțiunea imperfecțiunii”, în rudimentarism și neșlefuire, considerând că dacă totul ar fi perfect ziua de mâine nu ar mai avea vreun rost.
descriptivismul arhitectural al Lisabonei, cu clădiri ce se îngrămădesc una în alta, cu străduțe întortocheate și boemia expansivă, este descrisă cu o fabuloasă minuțiozitate, precum un pictor realist atent la fiecare detaliu.
Despre această carte îndrăznesc să afirm că, la momentul apariției sale, a fost lovitura dată în plexul axiomaticei orânduiri literare a acelor vremuri.
Nu ratați acestă carte!
Lectură plăcută!