16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile.
O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.- ANDREEA RASUCEANU, coordonatoarea volumului
Povestirea despre Ploieștiul meu nu va fi ușoară deloc pentru cei care n-au văzut niciodată orașul. De fapt, n-a fost ușoară deloc nici pentru mine care trăiesc aici de mai bine de patru decenii. Reperele locale sunt foarte greu de identificat câteodată, ca și cele istorice, probabil doar cei avizați în istorie locală n-ar întâmpina deloc probleme. Scrierea este densă, stufoasă și metaforică. Ceea ce percep eu într-un fel poate fi perceput de altcineva total invers. Am oftat după niște note de subsol edificatoare. Nu urmărește o acțiune propriu-zisă plasată în contemporan în genul celor precedente din antologie sau niște personaje, poate doar în persoana jurnalistului (să fie oare spiritul lui Nenea Iancu, nu m-am edificat încă) care rămâne anonimul și subiectivul ghid ce se ține de tine ca un hamal în gară și a cărui prezență se destramă pe parcurs ca o ceață. Ca să fiu sinceră până la capăt am mai cumpărat vreo trei cărți despre Ploiești și am și pierdut vreo două ore prin Cărturești răsfoind altele de când am citit povestirea aceasta.
Viorica Răduță nici n-are vreo intenție să-ți ușureze lectura. Pentru că, dacă vrei să înțelegi Ploieștiul despre care vorbește ea, trebuie să sapi adânc și s-o iei de la Moș Ploae, ai cărui urmași au fost înșelați de Alexandru Ipsilanti pentru a ostoi nevoia de avere a Muruzeștilor în urma cărora, oricât s-au luptat ei pentru această bucată de pământ, n-a rămas nici măcar o cărămidă în picioare deoarece s-au ocupat ploieștenii de moștenirea lor. Cu nervi, așa cum știu ei. Nu poți trage decât o singură concluzie de aici: cu ploieștenii nu-i bine să te pui căci modul lor de a vedea lumea și de a se situa în ea n-a avut niciodată nimic de-a face cu logica sau buna rânduială. Și, în ciuda faptului că închid ochii la multe, fac haz de necaz de și mai multe și unora nici nu le dau importanță deși ar trebui, au momente de rebeliune când ceva li se pune de-a curmezișul (de cele mai multe ori ceva minor și fără însemnătate) și spiritul lor de rebeli fără cauză este fluturat și vânturat și inimile lor își aduc aminte că obișnuiau pe vremuri să cânte (de cele mai multe ori motivate de cârciumile și birturile din oraș în care ar fi încăput în același timp toți locuitorii orașului însoțiți de musafiri ocazionali din alte părți) iar dacă-i supărai te trezeai cu ei în poartă cu cățel și purcel și fără nicio șansă să-i urnești până nu-și găseau dreptatea.
De altfel, fără Ploiești, nu-l poate înțelege nimeni pe Caragiale. De aici, din piețele centrale și din numeroasele grădini de vară și-a cules marele nostru dramaturg esența personajelor și comicul situațiilor. Și tot aici, a participat activ, deși mai târziu s-a dezis de ea și a numit-o „intrigă boierească„, la instituirea marii Republici de la Ploiești, cel mai răsunător eșec de coordonare, care a durat câteva ore.
„am fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de şaptesprece ani; înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.” (Fragment din Boborul, pe care vi-l recomand dacă v-a scăpat) Cu alte cuvinte: a iscălit-o și-a trimis-o anonimă.😏
Până la urmă cred că de atunci ne-a rămas în sânge pornirea asta de a ieși în stradă și de a ne striga frustrările. Ar fi fost mai bine să învățăm tactul nemțesc cu care Carol I a trecut peste rebeliunea ploieșteană și mai ales peste trădarea candidului și fanfaronului Candiano (care l-a detronat pe hârtie pentru a scăpa poporul de Neamț) și pe care până la urmă l-a luat aghiotant în loc să-I hăituiască și să-l ascundă în vreun beci. Poate că unii au încercat să prezinte acest eveniment ca pe o acțiune subversivă a unui grup de cheflii (asta iar ni se trage probabil de la păcatul numeroaselor cârciumi), dar a fost o mișcare organizată care și-a pierdut coordonarea și care căuta nu neapărat înlăturarea monarhiei ci libertatea economică a unei Republici. Și ca să nu uităm ni s-a dăruit Statuia Libertății, care deși este clar ce reprezintă, a fost ridicată în timpul monarhiei și a supraviețuit comunismului pentru că am ținut cu dinții de ea în stilul caracteristic. Dându-i diverse semnificații și roluri care să împăciuiască nervoșii și să-i convingă s-o lase-n pace că nu reprezintă nicio amenințare, dar care n-aveau nicio legătură cu adevărata ei simbolistică: nevoia noastră bolnavă de a respira în libertate sulful și alte substanțe toxice eliminate în atmosferă de cele patru mari rafinării ale orașului.
Autoarea face un inventar al statuilor din oraș și al caselor centrale vechi care au scăpat de renovarea comunistă (aia făcută cu buldozerele sub pretextul dezastrului rămas în urma cutremurului din ’77). Este o imagine amplă a istoriei orașului în care se face referire la multe evenimente importante ale locului. De la contribuția Batalionului 2 de Vânători în asaltul de la Grivița până la cutremurul din ’77. Ne este redată o imagine tristă a Ploieștiului înecat de blocuri comuniste, cerșetori, tarabe, lături, chioșcuri ruginite, străzi pline de gropi, case în paragină și miros de sulf. „Chestie de tarabă, onorabile! Daraveri de clopotniţă, stimabile!” cum ar zice nea Iancu.
Din păcate, majoritatea clădirilor istorice din oraș sunt în acest moment în ruină și fără nicio perspectivă în viitorul apropiat de a beneficia de vreo restaurare. Cea mai dureroasă imagine pentru ploieșteni este clădirea cunoscută drept Casa Căsătoriilor, clădire cu arhitectură neoromânească care a jucat un rol important de-a lungul timpului în istoria urbei, fiind printre altele reşedinţă privată a nu mai puţin de trei primari. Situată pe Bulevardul Independenței, artera principală construită spre sfârșitul anilor 1800 pentru a lega centrul orașului de nou construita Gară de Sud sub coordonarea arhitectului Toma Socolescu și a edilului Radu Stanian (care a fost și primul proprietar al acestei case și singurul primar al Ploieștiului care beneficiază de o statuie) reședința a fost locul mai multor întâlniri conspirative ce se ocupau de organizarea Revoluției. A fost și locul de pornire al acesteia în acel furtunos 8 mai 1870. Astăzi, deși își păstrează aerul maiestuos datorat fațadei bogate în elemente decorative este o ruină. Așteptăm din 2008 o minune. Mi-e greu să cred că va veni.
Dar, să începem cu începutul. Să plecăm de la titlul povestirii: “Statuia Libertății și cuiele Muruzoaei” ce pare la fel de greu de deslușit ca întreaga poveste. Un lucru e sigur: cu o Statuie a Libertății doar Parisul, New York-ul și ploieștenii se pot făli. Cred că baza poveștii este importanța pe care autoarea o dă generației acelei vremi, spiritului ei aparte, profund interesat și implicat în viața politică națională. O generație francofilă, de oameni peste medie care urmărind progresul au făcut ca acest târg comercial să fie recunoscut pentru ideile progresiste, dar și pentru exagerările lor. Ploieștenii, animați de ideile liberale ale lui I.C. Brătianu ori C.A. Rosetti s-au transformat în radicalii liberali ai vremii, ceea ce le-a adus persecuțiile guvernelor conservatoare din primul și instabilul deceniu al domniei lui Carol I care, nici el nu prea ne-a avut la suflet. Medalia pe care I.C.Brătianu a oferit-o orașului pentru susținere și pentru lupta pentru democrație a fost Statuia Libertății, Marriane républicaine a noastră sau, mai neaoș, Doamna Grigorescu ca măcar pentru asta am avut și noi Incoruptibilul nostru, ridicată, stupoare!!!, chiar la câteva luni după proclamarea Regatului României, în centrul Ploieştiului. Ironia și umorul ploieștean și-au scos încă o dată dinții la soare, obligându-i pe comuniști să suporte statuia decenii la rând în fața unei primării numită subtil Casa Albă…A fost nevoie de încă o revoluție care să o detroneze pe bătrâna Doamnă din centrul orașului și s-o mute un rond mai spre munte unde să vegheze liniștea Catedralei Sf. Ioan Botezatorul.
Poate că despre asta vrea să ne atragă atenția autoarea: că oamenii nu mai sunt aceeași, că au pierdut elanul și efervescența care îi inspira în alte vremuri să iasă în stradă…
Și revenind, trebuie să spunem ceva și despre boierii Muruzești care au fost blagosloviți de Alexandru Ipsilanti (nepotisme, deh) cu moșia ploieștenilor, pe care i-au obligat să plătească adet și să nu mai aibă voie să vândă vin sau rachiu fără aprobarea boierului. (Auzi stimabile, vrei să deie crâșmele faliment!)) Sub câte domnii n-au intentat ploieștenii proces și sub câte alte domnii nu și-au luat Muruzeștii moșiile și drepturile înapoi? La un moment dat, văduva Muruzoaia împreună cu fiica ei Ralu, căsătorită cu Costache Caradja (fiul lui Nicolae Caradja), au reușit, făcând abuz de influență și profitând de favorurile stăpânirii fanariote, să păstreze orașul. Dar ploieștenii n-au renunțat. De două ori le-au dărâmat casele din temelii și la fiecare nouă domnie au încălcat drepturile boierești. Cu jalba în proțap au paralizat economia zonei și au închis toate prăvăliile. Vreți dijmă, veniți de-o luați!! Că n-am cerut noi trei porții de brânză, noi doar le-am mâncat! Și dacă nu vine muntele la Mahomed, atunci merge Mahomed la munte. Cu familii, căruțe, cățel și purcel, ploieștenii au luat cu asalt capitala. S-au întors într-un final acasă, dar n-au mai ținut cont de nicio sentință. Au rămas liberi, nu pe cale legală, ci prin împotrivire stoică. Aceasta să fie oare ideea Vioricăi Răduță și paralela ei între simbolul ascuns al Statuii Libertății și cuiele Muruzoaei? Să fie oare vorba de cuiele bătute de ploieșteni în coșciugul Moruzoaei? Sau e vorba de urmările pe care cuiele stăpânirii le-au lăsat în inimile ploieștenilor care au sfidat puterea și care le-au prelungit agonia? Greu de spus.
Imaginea de ansamblu a orașului prezentată de poveste este tristă și de aceea o să încerc să dreg puțin busuiocul, să aduc și-un mic zâmbet și să fac un inventar frugal al câtorva lucruri situate de partea jumătății mai bune a urbei, ascunse în spatele fațadei de blocuri gri și tarabe „țățești, curiozități sau lucruri mai puțin obișnuite găsite prin online sau auzite din vorbă-n vorbă:
– avem singurul hipodrom de trap din țară proaspăt renovat și perfect funcțional;
– în 1877, timp de 3 săptămâni, orașul s-a transformat într-un mic Sankt Petersburg când țarul Alexandru al II-lea și-a stabilit aici cartierul general în timpul războiului ruso-turc;
– N. Stănescu, ploieștean de-al nostru, a spus că orașul este „colț de inimă și ruptură de aripă de înger”
– în ‘44, drept pedeapsă pentru că petrolul ploieștean a asigurat combustibilul naziștilor, avioanele americane ne-au rezervat jumătate din bombardamentele lansate asupra României ce ne-au transformat 1/3 din clădiri în moloz și ne-au furat 1000 de vieți. Probabil atunci au dispărut și ultimele urme ale Muruzeștilor.
– echipa Petrolul a învins Liverpool în ‘66 cu 3-1, singura echipă românească care i-a învins vreodată pe scousersi. Tradiția spune că înainte de a merge duminica pe stadionul Ilie Oană pentru a te alătura galeriei din Peluza Latină trebuie să te oprești la crâșma Pomu’ Verde pentru a-ți drege glasul cu ceva. Când vine vorba de galeria ploieșteană nu ne facem niciodată de rușine renumele de ochi alunecoși, inimi zburdalnice și spirit revoluționar. „Fir-ar a dracului de viaţă ş-afurisită! Că m-a făcut mama fără noroc!” Măcar compătimire să primim, dar să semene a onor militar dacă se poate că suntem și fuduli.
– singurul oraș din țară care are propria piesă simfonică. Simfonia Ploieșteană a fost compusă de Paul Constantinescu și oferită orașului său natal. Pentru că spunea el: «Când urbea mea natală mă primeşte cu braţele deschise şi taie viţelul cel gras, cum pot eu să-i răspund? Cu slabele mele puteri, prin ceea îmi este mai la îndemână, prin muzică!». De altfel, Filarmonica din Ploiești „Paul Constantinescu” este una dintre cele mai prestigioase din Europa și, alături de teatrul Toma Caragiu, se zbate să ridice nivelul de cultură al locuitorilor urbei, deși acest efort este soldat de multe ori cu eșecuri din cauza devalorizării și al promovării festivalelor „maneliste” pe bază de mici, bere și scandal. În fine mofturi, să menționez și faptul, deloc de neglijat, că Ploieștiul a fost gazda primului festival românesc de jazz, în 1969, care revine an de an.
– tot aici veți găsi probabil singurul muzeu din care, dacă intri însetat, ai șanse să ajungi acasă la 6 dimineața troznit bine. Dacă aveți drum prin oraș vă invit la Casa de Târgoveț, giuvaier al vechii arte, muzeu la parter și birt în toată regula la subsol. Ca o bere la Conac, vara pe caniculă, coane Iancule, nimic nu-i mai bun pe lumea asta! Casa are peste 200 de ani, fiind ridicată în 1785 de Hagi Prodan. Și tot aici singurul Muzeu al Ceasului din țară.
– singurul oraș din țară cu 7 gări, din care 4 încă funcționale.
– găsiți o Anticafenea unde nu plătești consumația ci chiria, și care îți pune la dispoziție peste 1000 de cărți iar ceaiul, cafeaua și biscuiții sunt din partea casei.
– avem 4 mari rafinării: Brazi, Lukoil, Vega și Astra. Fabrica Dero, lângă care am copilărit, i-a asigurat mamei direct pe geamuri la orice oră din zi sau noapte detergentul necesar pentru spălarea temeinică și „necesară” a acestora, dacă-ți doreai oleacă de lumină-n casă. Când plouă, plouă cu clăbuci…de la Dero, nu de la Doamne-Doamne.
Orice ar spune Viorica, eu vin și susțin cu mâna pe inimă, că poate o fi Ploieștiul un oraș urât (că frumusețea e în ochii celui care privește), dar de oriunde ai intra în el, începe frumos. În ciuda titlului și a paralelei între simbolul Libertății și cuiele veneticilor (și lupta nesfârșită pe care orașul ăsta pare să o tot ducă, în general degeaba) și oricâte cuie ar încerca unii să ne bată în coșciug (morbid, știu) găsim mereu calea care să ne ofere libertatea de a fi slobozi la gură chiar și dacă pentru aceasta este nevoie să stropim cu nițel „vitrion„. Restul sunt mofturi, mon cher.
Și voi încheia în stil de moftangiu pur și naiv: „Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Să cadă tirania. Vivat Republica!” Cum care? Asta de la Ploiești! Pentru că în tot cazul, noi tot n-am pierdut speranţa în diplomaţia Europei: tot mai credem că are să se facă pace… dupe ce s’o isprăvi resbelul. Deși e la fel de adevărat și că “Norocul e prea puțin și lumea prea multă”.
V-aștept cu real interes opiniile pentru că-s sigură că mi-au scăpat multe (și mai multe le-am perceput probabil eronat influențată de obișnuință) dintre nuanțele pe care Răduță le-a strecurat în acest poem în proză și vă recomand și celelalte povestiri din antologie.
Alte recenzii de la Andreea Răsuceanu:
