V-ați obișnuit cu „Hoodoo” și „Cum te vei îmbrăca la sfîrșitul lumii”? Mai puneți-Vă pofta-n cui de data asta! Cineva a decis să ne demonstreze universalitatea imaginației pe care o are în arsenal. Cosmin Leucuța deschide parantezele unei lumi postbelice, futuristice și reci, de îngheața și ceaunele din iad. Nu vreau să lansez laude nemeritate, ovații precare sau credite în abis, dar o să declar cu o încredere, fără Biblie sub mână, mă veți crede, bine, nu, n-am de pierdut nimic spunând că, m-am simțit atât de răvășită și pierdută printre rândurile acestei istorii, încât lumea din jur a pierdut din culori. Și asta face o carte să fie cu adevărat bună. Unde ești tu atunci când o citești, ce sentiment îți lasă, sau emoțiile care de podidesc, ore în șir. Greutatea unor propoziții care te pot arunca în brațele celei mai mari tristți pe care o poate suferi o persoană.
Mai țineți minte noțiunea de „pământ pârjolit”, cel folosit în istorie în perioada lui Ștefan și a invaziilor turcești? Cei care stau bine la capitolul percepție și desen, vor vedea aceeași imagine. Doar că în cazul nostru, cei care au pârjolit pământul – o întruchipare abstractă, toți au contribuit pentru a distruge tot ce e viu, nu ai la cine arăta cu degetul. Pentru că istoria acestei lumi nu are o locație geografică, personajele nu au nume, autorul te lasă să construiești aceste detalii după bunul tău plac, o personalizezi pentru a o face cât mai aproape de propria conștiință. Moartea este problema majoră în lume, iar scriitorii care nu o abordează nu sunt serioși. Moartea ajunge foarte aproape de totalitate în acest roman. Au murit miliarde de oameni, toată viața animală și vegetală, păsările văzduhului și peștii mării au murit. Dar povestea este pe cât de biblică, pe atât de ultimă, iar imaginea parcă răsuflă că sfârșitul a avut loc prin fanatism evlavios. Lumea este într-o iarnă nucleară, deși această expresie nu este niciodată folosită.
O întâlnești pe Ea, care își pierde familia, scăpând-o în brațele foametei și a deznadejdii. Pornește pe același drum, care nu duce decât un vid deformat, plin de oameni-stafii, animale ale unei lumi străine pentru mulți dintre noi. S-ar putea să vi se pară străin gândul de supraviețuire în asemenea condiții, să întâlnești persoane care mai degrabă te-ar omorî decât să-ți dea o bucată de pâine sau o cană cu apă, dar descrierile autorului te fac să palpezi, poate chiar să miroși drumul care se întinde în fața eroinei noastre. Și n-ai fi avut să te bucuri de ele, fac pereche bună cu radiațiile prezente. Cartea este un roman al puterii de transformare și al riscului formal. Experiența inițială a romanului este supărătoare și apăsătoare, efectul său final este zdrobitor emoțional.
Leucuța a scris o carte despre stare, una în care poți fi atunci când pierzi totul, ori distopia lui nu este altceva decât o alegorie pentru lipsă sau tristețe. Sfârșitul lumii civilizate, moartea vieții pe planetă și spectacolul tuturor, o imagine uimitoare din punct de vedere vizual a modului în care arată la sfârșitul ei pe drumul spre nicăieri. Culoarea în lume – cu excepția focului și a sângelui – există în principal în memorie sau în vis. Focul și furtunile au mistuit pădurile și orașele, iar din căderea cenușii și a funinginei totul este gri, apa râului neagră. Hortensii și orhidee sălbatice stau în pădure, sculptate de foc în „efigii cenușii” ale lor, așteptând ca vântul să le arunce în praf. Căldura intensă s-a topit și a răsturnat clădirile unui oraș, iar geamul ferestrelor atârnă înghețat de pereții lor. „Bine ați venit în capul meu – Cosmin!”
Lumea din „Cerul ca Oțelul” a suferit o apocalipsă, și în fața unei astfel de pierderi, cea ca a personajului principal, pare irelevantă. Centrul lumii este bolnav. Natura se revoltă. Lumea ruinată este jefuită de mult timp. Aproape toți s-au cufundat într-o sălbăticie conradiană completă. În ciuda acestui pustiu sufletesc, sfârşitul lui Dumnezeu şi al eticii, ea încă se defineşte şi se pune în pericol încercând să-și insufle valori morale, refuzând să abandoneze orice credinţă.
Toate acestea sunt absolut convingătoare și înfricoșătoare din punct de vedere fizic. Un astfel de scenariu îi permite lui Leucuța să pună în prim plan doar elementele de bază ale supraviețuirii umane fizice și evocarea intimă a unui peisaj distrus desenat cu atâta precizie și frumusețe. Ne face să ne dorim cu nostalgie o normalitate restabilită. Drumul încapsulează și violența rece obișnuită, tinctura biblică a masochismului masculin, a rănilor și a ritului de trecere.
Referințele culturale vulnerabile pentru acest scenariu îndrăzneț provin, evident, din science fiction. Piesă după piesă, veți citi în continuare, absolut convins, încântat, hipnotizat de dezgust și de noutatea fascinantă a tuturor: evadări uluitor de norocoase; o descoperire eliberatoare bruscă, plină de bucurie. Tot ce poate face romanul modern este aici. După marile ficțiuni istorice din vest „Cerul ca otelul” nu este un apogeu artistic pentru Leucuta, ci o revendicare magistrală a acelor lumi gotice, negre de la miezul nopții, la fel de terifiant, dar frumos. Cum va fi poziționat acest roman vital în spațiul românesc de astăzi? Ar putea perspectivele sale de coșmar să-i întărească pe toți care sunt hotărâți să-și manipuleze oamenii să creadă că teroarea a luat ființă abia în viitor? Acest text, în fragilitatea sa, există neliniștit în vremuri atât de rele. Este pervers că pământul ars pe care îl înfățișează romanul aduce adesea în minte acele apocalipse reale din trecut, sub fumul negru de petrol, sau prezent – priveliști care nu au legătură cu regimul colorat contemporan.
