Confesiunile unei ratate trecute de 40 ani – povestea despre stereotipurile societăţii contemporane, narată de o eroină modernă, care fuge de clişee şi foloseşte des expresia: „Ducă-se”, în situaţiile neplăcute ale vieţii.
Ca să începem cu dreptul „disertația” mea despre motivele pentru care ar trebui să citești această carte, m-aş folosi de psihologia inversă şi aş începe punctând argumentele care ți-ar sta în calea unei lecturi cât se poate de în concordanță cu crezurile sau concepțiile tale despre viață.
Nu aș recomanda să citești cartea dacă:
– afişezi un pudibondism forţat în legătură cu folosirea cuvântului ratat din titlu, care vine la pachet şi cu alăturarea unei anumite vârste;
– porneşti din start cu preconcepţia că ar putea fi o carte doar destinată femeilor de peste 40 ani, (chiar dacă anumite întâmplări le poţi percepe mai visceral, având deja o anumită experienţă acumulată, e o carte foarte realistă şi actuală, scrisă pe un ton foarte degajat, care imprimă evenimentelor universalitatea trăirilor indiferent de vârstă sau gen);
– nu-ţi plac autorii care par „a ţine” o oglindă deasupra paginilor, de unde-ţi vezi reflectată propria imagine (sau a celui care ai fost sau vei fi în anumite crâmpeie din viaţă, sau poate îi vezi reflectaţi pe cei din jur în ea);
– te irită să descoperi încă o poveste de ficţiune care descrie realist societatea contemporană, dar care nu se ia prea în serios, în timp ce tratează subiecte serioase (deşi, în timp ce vei avea o criză de râs, e posibil să te buşească şi plânsul).
Nu ştiu dacă te-am făcut curios în privinţa cărţii, dar pot să garantez existenţa multor momente care vor stârni hohote de râs, şi posibile momente în care vei avea ochii umezi, în funcţie de gradul în care te vei regăsi în trăirile personajului.
Acestea fiind zise, Alexandra Potter ne introduce direct în temă, prin vocea Nellei, care se adresează direct şi la subiect cititorului, din perspectiva degajamentului literar care îl conferă adresarea la per tu.
Nell Stevens, în prezent scriitoare de necrologuri, liber-profesionistă (ce meserie adecvată), trecută de 40 de ani, se consideră o ratată şi nu se sfieşte să ne repete asta, ori de câte ori are ocazia, pe parcursul desfăşurării evenimentelor.
Nu face asta pentru a se lamenta, din punctul meu de vedere, ci pentru a pune punctul pe i în legătură cu preconcepţiile societăţii actuale, care hiperbolizează reuşitele considerate aproape în unanimitate din spectrul non-ratărilor, şi minimizează lecţiile atribuite eşecurilor indezirabile.
„Deoarece să te simţi ca o ratată, nu înseamnă că ai greşit, într-adevăr, ceva, ci că eşti împinsă să te simţi astfel. Pentru că, de multe ori, este foarte uşor să ai senzaţia că ai eşuat în unele privinţe, mai ales atunci când toţi cei din jurul tău par să reuşească în viaţă”.
Dar de ce se consideră aşa? Deoarece, după o relaţie care părea că duce spre căsnicia aşteptată de ea şi de apropiaţii ei, şi o afacere frumoasă în însorita Californie, se va trezi înfruntând obstacolele vieţii din postura de necăsătorită, fără copii, fără o mare carieră; toate astea în timp ce prietenii ei păreau că duc vieţile acelea pe care le vedem pe instagram, scăldate în filtrele şi haştagurile perfecţiunii.
Şi cum e numit un om, fie el bărbat sau femeie, chiar şi tacit, dacă nu a bifat până la o anumită vârstă toate cerinţele care-l validează în ochii celorlaţi? Puţin … ratat?!
Se va întoarce cu coada între picioare în mohorâta Londră, în casa părintească, unde va încerca să afle răspunsul la întrebarea apărută atât de firesc, când viaţa ni se schimbă la 180 de grade: Ce naiba fac cu viaţa mea?
Când treptat eşti aruncat fără voia ta în postura de a şoma în propriile capitole ale vieţii din motive independente de tine, nu ştiu cât ajută ca cei din jur să nege haosul din propriile lor vieţi; evitând astfel crearea unor frustrări mai mari, celui care se arată vulnerabil, după cum vor face prietenii ei, involuntar.
Dar aşa ne-a impus societatea, să păstrăm aparenţele, şi să nu ne plângem mai mult decât e cazul.
Personajul principal va copia acest comportament până în ziua Z, când va obosi să poarte aceeaşi mască şi va începe să îmbrăţişeze miserupismul sănătos.
Va fi ca un apel la trezire, când o va întâlni pe octogenara Cricket, căreia îi va scrie necrologul soţului ei şi va lega cu aceasta o prietenie caldă, care o va ajuta fără să-și propună asta, să devină nu cea mai bună versiune a ei, ci versiunea cea mai autentică. Autencitate care îi va fi de bun augur, în paginile ce urmează. Cât am invidiat prietenia lor, recunosc 😊.
O prietenie care nu credea că e posibil să se mai înfiripe, după ce avea o altă idee despre definiţia prieteniei, dobândită până la acel prag aniversar.
Dar niciodată să nu spui niciodată, în materie de orice. Asta va învăţa Nell pe pielea ei, iar cititorii vor urmări îndeaproape nu un roman al devenirii, ci un roman al acceptării.
„Nu te gândi prea mult dacă oamenii te plac sau nu; să te placi tu este mult mai important.” Acceptarea faptului că viaţa poate fi frumoasă şi dacă eşti în afara aşa-ziselor norme ale societăţii, şi că doar tu poţi decide ce e bine sau rău pentru sufletul tău. Nu te crampona de ceea ce cred sau aşteaptă alţii de la tine, fă ce poţi cu ce ai, şi nu dispera, târziul din viaţă nu societatea ţi-l impune, doar Tu!
Asta am învăţat eu de la „Confesiunile unei ratate trecute de 40 de ani”. Şi sper să nu uit, în momentele mele deconcertante, care au fost, şi probabil vor mai fi.
Alte recenzii de la Alexandra Potter:
