Romanul ” Conversație la Catedrala” reprezintă apogeul literar al inestimabilului scriitor peruvian Mario Vargas LLosa, o iscusită lovitură, magnifica și electrocutanta colpo di fulmine în care maestrul povestește începutul decăderii națiunii peruane îmbinând furia și sălbăticia istoriei propriei țări din tulburătoarea perioadă a generalului Odria, când precaritatea vieții domnea nestingherită la fiecare colț de stradă, amalgamând aristocrația nostalgică și rudimentarismul ariviștilor care se folosesc de ideologiile politice mereu în funcție de intensitatea capriciilor.
Cu un stil ușor derutant, care își șerpuiește unitățile frazeologice într-o bulă în care trecutul și prezentul merg braț la braț precum doi îndrăgostiți care se plimbă agale pe faleza unei mări zbuciumate, Llosa narează istoria nescrisă, realitatea brută și contondentă pe care mulți s-au grăbit să o ascundă sub preșul de la intrare.
Descriptivismul arhitectural al Limei, cu opulența anumitor cartiere, dar și cu scorojitele cartiere ale celor care încearcă să găsească în noile ideologii politice un sens, un imbold al reînnoirii, dar mai ales un falnic pilon de sprijin, îi asigură acestei inestimabile capodopere aura unei sufocante originalități, inoculând particularitatea unui existențialism în care metisajul simțirii dorește să redea cât mai fidel cu putință realitatea acelei perioade.
Un ghemotoc de electrocutante simțiri ale bogaților și săracilor, cu vise de o clipă și dureri eterne, cu înălțări și deraieri, cu sentimente mototolite și fericiri mărunte, cu necontenita căutare a unor răspunsuri cu iz medicamentos, cu toate se îngrămădesc în această colivie de personaje năucitoare, tăioase și anoste într-o alternanță a necruțătorului destin care luminează ți înnegurează într-un ritm cunoscut doar al lui.
Nu este o carte ușor de citit, însă odată ce i-ai trecut pragul te vei lăsa molipsit de lumea nebună, nebună de tot, în care îngerii devin demoni și demonii se preschimbă aproape pe negândite în ademenitoare creaturi angelice. O lume în care aproape nimic nu este ceea ce pare și în care alternanța, poate dualismul cartezian sau continua defensivă prin ofensivă a simțirii, caracterizează societatea, nu de acum, ci dintotdeauna. Trăind și retrăind între vitralii și abis, scormonind și răstălmăcind, iubind și înșelând, născându-se și murind, personajele din romanul ” Conversație la Catedrala” își colcăie incomensurabilele ambiții și anodinele decăderi într-o labirintică înșiruire de evenimente în care bogații și săracii, mânați de vâlvătaia instinctelor primare, aprind văpăi în întuneric, dar și întunecă vitraliile speranțelor într-o veșnică încercare de a zbura spre niciunde, poate din pricina instinctului de supraviețuire, poate din nevoia de a ieșii cu orice preț în evidență sau de a își umple pârjolitorul vid din pântecele ireverisibilității cu ceva aparent îndestulător, ca un opiu vindicativ.
Cu siguranță că romanul ” Conversație la Catedrala” este o carte fabuloasă, năucitoare și solicitantă, plină de verva spiritului analitic și de culorile unui trăirism pus magistral în scenă de netăgăduita pricepere a lui Mario Vargas Llosa.
O carte de neratat!
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Mario Vargas Llosa:
