Orice v-ați imagina despre conținutul acestei cărți, citind titlul și văzând coperta, vă zic deja că nu sunteți nici măcar pe aproape!
Pe parcursul lecturii, dar și după ce am terminat cele două volume, tot am avut impresia că sunt la camera ascunsă. Cumva așteptam ca scriitorul să se oprească și să reia povestea de la început cu seriozitate și simț civic, făcându-mă să mă simt mândră că citesc un scriitor român contemporan, talentat și demn de mediatizat.
Prima parte nu s-a întâmplat. Dar surprinzător, a doua parte da!
Să începem cu începutul
Când vine vorba de neamul nostru, de originile și caracteristicile lui, îmi amintesc foarte des un moment vechi, de la o emisiune internațională (gen Eurovision sau Jocurile Olimpice) când fiecare țară era prezentată cu un mini-filmuleț recapitulativ al simbolurilor care o reprezintă. Și pe lângă Turnul Eiffel, Podul Londrei sau gondolele venețiene, România a fost descrisă în câteva secunde de o turmă de oi dezlănțuite, niște unelte arhaice (descrise ca “rustice”) și clasicii ciobani autentici.
Toată lumea a fost atunci revoltată: “nu se poate ca oile să fie trăsătura noastră principală!”
Astăzi, după mai mulți ani, încă nu știu exact care sunt trăsăturile noastre principale autentice-autentice, neîndoielnice și extrem de evidente?
Dar una dintre ele cu siguranță este de necontestat: Umorul!
Nimeni nu cred că face, așa cum facem noi, mișto de viață și moarte, de toți cei apropiați nouă, de dramele pe care le trăim, de noi înșiși!
Detectiv de România este un “stand-up” literar care are multe drame profunde dar niciuna nu este luată în serios.
Foarte des atunci când citesc o carte, îmi imaginez cum ar arăta un film regizat după acea poveste și aproape mereu concluzionez că filmul ar putea foarte greu să redea toate substraturile textului.
Ei bine pentru Detectiv de România cred că filmul ar strica total esența cărții, însă, pe de altă parte, o piesă de teatru ar fi copia sa fidelă!
Despre ce e vorba “domne’ “?
Avem un personaj principal: detectivul Anton Scorilo, care a visat toată viața lui să se facă detectiv și deși nu i-a reușit (însă el crede că da și că este cel mai căutat detectiv din toate timpurile) are o grămadă de abilități care, paradoxal, îl plasează atât sus de tot în ierarhie (e un geniu neînțeles) cât și la limita ei inferioară – E un copil cu RE-TARD, doamnă!, urlă învățătoarea, cât să o audă toți cei din curte.p. 17
Anton se îndrăgostește, încă din copilărie, de două iluzii: Irina “Ochi Spălăciți” și meseria de detectiv. Așa că fabulează pe baza amândurora. Pe Irina o urmărește îndeaproape, analizând și interpretând detalii, dezvoltându-și în același timp și abilitățile unui analist absolut.
Anton are și o prietenă bună din copilărie, pe Eva (zisă Eve!), care devine asistenta lui de detectiv; partenerul din umbră care descoperă tot doar apăsând două taste și folosind cunoștințele primare de logică.
Anton este apoi invitat la nunta verișoarei Evei: Doina. Acesta își cunoaște noul soț chiar în ziua nunții (cu care până atunci discutase doar pe Mirc!): un englez/arabo/rrom.
În mijlocul marelui eveniment, care este factorul declanșator al întregii drame comico-moralizatoare, un avion se prăbușește, Irina dispare (este răpită?) și mirele, pe nume Sunny, intră în familie.
[…] trei minute mai târziu, lăsând o mare dâră de praf în urmă, la poartă a oprit cu frâna de mână o mașină albă, aproape limuzină. În fapt, o Dacia 1310, care arată ca și cum numele său conținea și anul fabricației.
– Sunny! Strigă roșcata Doina și aleargă spre mașină. Sunny al meu! p.59
Toate misterele rămân nerezolvate: Ce s-a ales de Irina? Ce final a avut povestea de dragoste dintre Doina și Sunny? Ce e cu avionul prăbușit? Și ce rol au Anton și Eva în toată tevatura asta?
Prezentul se leagă apoi cu trecutul într-un mod labirintico-enigmatico-ipotetico-supozitionalo-cauzalistic…știți voi ce vreau să zic!
În zilele noastre, pe 4 octombrie.
[…]după două ore de plimbare, de dialoguri cu sine și douăzeci de tomberoane lovite, se întoarce la Eva, chinuit de întrebări:
De ce ar răpi-o Sunny pe Irina? Măcar o cunoaște?
Unde a dus-o?
Unde a dispărut Ochi Spălăciți toți acești ani?
Cazul ăsta, început cu ore în urmă, a devenit brusc foarte încâlcit. Ar trebui să plece cumva imediat pe urmele răpitorului. În file și în cărți e totul atât de simplu pentru detectivi…p.114.
Da, lucrurile sunt complicate dar Anton, în lupta lui pentru dezlegarea misterelor le complică și mai mult. Ce ironie, nu?
Deci: care e faza până la urmă?
Da, ironia este la ea acasă în această carte.
Ironia, pamfletul, adevărul absurd ilar, josnicia, românismele cele de toate zile, toate, toate sunt la ele acasă.
Nu este niciun capitol care să nu reflecte sintagma “trist dar adevărat”; nu este nicio pagină care să nu te facă să râzi și fiecare episod are unda lui de mister.
Este o poveste clasică de marca Sherlock Holmes (sau mai degrabă detectiv Columbo) dar în varianta românească de genul “Las Fierbinți”.
Totul e cât se poate de autentic. Poveștile de dragoste (reale și închipuite), copilăriile dificile cu părinți a-nimic-știutori, delimitarea inexistentă dintre realitate și închipuire, toate sunt atât de specifice nației noastre încât cred că asta poate fii o carte de căpătâi pentru literatura noastră.
Sau poate că exagerez și nu merită chiar așa de mult credit o “simplă poantă literară” dar dacă fiecare și-ar face singur examenul propriei conștiințe într-o intimitate absolută cred că toți ar recunoaște, până la urmă, că fix asta suntem de fapt fiecare: o formă de caricatură.
Alte recenzii de la Silviu Iliuță:
