Gândul la o dezmierdare de catifea nu e neapărat ceva ce m-ar determina să citesc o carte. Nu pentru c-aș fi eu o insensibilă, ci poate pentru că titlul pare fragil și efemer, iar eu am nevoie de altceva. Citind însă scurta descriere a cărții, s-a aprins un beculeț și un semn de întrebare, undeva prin încâlcitul meu subconștient. [mulțumesc GoodRead pentru premiul oferit! – mi-am găsit răspunsurile în paginile cărții]
Eric Fottorino creează în primele rânduri ale cărții o atmosferă tipică serialelor polițiste americane. De unde știu? Pentru că mănânc seriale pe pâine, dimineața și seara. E ușor să pătrunzi în lumea aceasta gri și oarecum monotonă, care se conturează la început. E rutina aceea familiară oricăruia dintre noi, sunt zilele pe care le trăim robotic, automatizat.
Până când ceva ne scoate din visul gri și monoton… Și părăsim atmosfera de care aminteam.
Felix e agent de asigurări în Paris, unul care e atent la detalii și la nevoile clienților lui. Dintr-o aparentă rutină, îl scoate tocmai unul dintre acești clienți, în urma unui incendiu produs în imobilul asigurat. Începând să acorde atenție cazului, Felix începe să își amintească de fiul său și, implicit, tu începi să-ți cunoști personajul mai bine. Cu un pas în prezent, cu unul în trecut, cu un pas în birou, cu unul în gânduri.
Afli de tragedia în urma căreia Felix și-a pierdut fiul, o rană încă deschisă, pe care colegii lui o intuiesc și îl trimit acasă, într-un soi de concediu ,,forțat”. E momentul în care începi să vezi dincolo de normalitatea și masca pe care fiecare dintre noi o purtăm în societate, față de ceilalți. Îl descoperi pe Colin, fiul lui Felix, prin amintirile care i se declanșează celui din urmă, în fiecare moment al zilei.
,,Nu știu pentru câtă vreme rămâi tată. Pentru totdeauna, fără nicio îndoială.”
Colin e o prezență permanentă în gândurile și acțiunile lui Felix. Nu știu exact unde se trece ușor granița între normalitate și patologic. Căci, fără să îți dai seama, ajungi să empatizezi cu niște trăiri și niște comportamente nu tocmai sănătoase din punct de vedere emoțional. Prin prisma durerii pe care un tată îți imaginezi că ar simți-o într-o astfel de situație, ți se pare normal.
Asupra accidentului lui Colin, însă, plutește încă un semn de întrebare. Resimțind dorul lui Felix pentru fiul său, curiozitatea îți rămâne vie până la final: vrei să afli ce a pățit micuțul, vrei ca acest caz să fie rezolvat, închis. E greu să depășești orice durere, când au rămas semne de întrebare.
La final, primești și răspunsul. Poate puțin prea previzibil, însă frumos construit din punct de vedere narativ și al construcției personajelor.
Dezmierdare de catifea e un roman ușor de lecturat, o îmbinare de mister și fir narativ bine construit, de personaje complexe (deși prezentate într-o manieră destul de simplistă) și explorare a unor comportamente și trăiri interioare la limita dintre normal și patologic.
Alte recenzii de la Eric Fottorino:
