Povestile de dragoste celebre au fost întotdeauna în topul preferințelor mele. Cu cât mai dramatice, mai tragice, mai toxice, mai sincer și deschis spuse cu atât îmi plac mai tare. Și le prefer pe cele care redau versiunea unuia dintre protagoniști.
Dora și Minotaurul era de multișor pe lista mea de must read și a fost încântătoare, prea scurtă din păcate, dar magnific scrisă.
Gândurile aparțin chiar Dorei și au fost găsite în casa sa într-un caiet vechi scris în croată, limba tatălui său, limba bunicilor pe care nu i-a cunoscut și a țării pe care n-a apucat s-o viziteze vreodată.
Dora Maar și Pablo Picasso și-au trăit dragostea, o continuă luptă de dominare și impunere între două caractere puternice și încăpățânate, timp de un deceniu. După un deceniu, Dora a fost zdrobită de personalitatea și egocentrismului artistului. Internată într-un ospiciu, supusă la un tratament cu electroșocuri, reabilitată, dar nu reîntregită, abandonată de marea ei dragoste pe acel pat de spital, înlocuită cu o femeie mai tânără și mai zâmbitoare, Dora nu-l uită pe Picasso și nu și-l poate scoate din suflet până la moarte chiar dacă nici nu-l iartă. Se retrage, fuge din calea monstrului creator, al Minotaurului însetat de sânge, conștientă că altfel nu va supraviețui, dar umbra acestuia o va bântui toată viața.
Se naște la Paris dintr-o mamă franțuzoaică și un tată croat și își petrece copilăria și primii ani ai adolescenței în Argentina, unde ritmul tangoului îi definește caracterul, personalitatea și pasiunea pe care o pune în tot ceea ce face. Se îndrăgostește de fotografie și devine destul de cunoscută datorită fotografiilor suprarealiste și foarte sugestive pe care le face. Revine la Paris, unde își definitivează studiile și își descoperă latura sexuală alături de un poet cu înclinații perverse, fapt care îi va influența parcursul și reputația.
Dora este o personalitate introvertită, snoabă și conștientă de superficialitatea și vanitatea ei. Își dorește să fie recunoscută ca artistă și să se integreze în cercul de suprarealiști pe care a început să-l frecventeze la Paris, dar condiția femeii se împăca destul de greu cu condiția artistului în acea vreme. Întâlnirea cu Picasso va fi blestemul vieții ei și sfârșitul carierei de fotograf. Devine o neghioabă egoistă mondenă, afișează un chip impasibil ce nu trădează niciun fel de emoție, rămâne surdă și mută la suferințele propriilor prietene pentru a nu fi catalogată slabă și emotivă. Tot ce urmărește este să facă impresie și să nu devină o burgheză frivolă ca propria mamă, fără țeluri și scopuri. Dar greșește și conștientizarea propriilor greșeli vine mult prea târziu pentru a mai putea fi corectate. Cât timp s-a dedicat fotografiei, a privit realitatea prin lentila aparatului, folosindu-l ca pe un filtru, dar și ca pe un zid care îi permitea să fie doar martor tăcut fără a fi obligată să participe activ. Când a renunțat la fotografie, personalitatea ei s-a dezintegrat și și-a pierdut rostul în lume, singurul ochi cu care observa exteriorul i-a fost smuls.
Memoriile sunt scrise la câteva decenii după despărțirea ei de pictor și au un gust amar, de învins, plin de regrete, de judecăți de valoare târzii și zadarnice.
Tot o fotografie, pentru care a fost ea însăși model, a făcut-o interesantă în ochii lui Picasso, un model cu chip atractiv care i-ar putea alimenta focul creator. Dar de la femeia arogantă și imperturbabilă, caracterizată de autocontrol și superioritate, provocatoare și verticală, Minotaurul o transformă doar în câțiva ani într-o umbră plângăcioasă și instabilă psihic.
Tabloul pe care Picasso l-a pictat la începutul relației lor, Dora și Minotaurul, va deveni un reper, tiparul relației dintre ei: Dora, privind pierdută în zare și umbra trupului puternic al Minotaurului deasupra ei. Dominare și înfrângere, docilitate și supunere, abandon și brutalitate, umilință și desconsiderare. Dora își pierde identitatea. Dintr-o artistă în devenire, cu mult potențial, o intelectuală ce-și câștiga singură existența, o femeie admirată și recunoscută în domeniul fotografiei, atinge limita de jos a umilinței și aceasta se dovedește insuportabilă și prea mult pentru ea. Dora realizează târziu că nu trăia cu un bărbat, nu lucra cu un artist, Dora se autodistrugea.
Devine doar o unealtă în mâinile lui Picasso. Pentru el actul creației era singurul mod de existență. Lipsa inspirației îl arunca într-o prăpastie a angoaselor și era de nesuportat. Femeile erau doar sacrificii pe altarul creației. Se hrănea cu ele pentru a picta și a-și stimula inspirația, dar toate erau dispensabile, de înlocuit și la orice colț de stradă.
Dora nu-l învinuiește doar pe Picasso pentru propria distrugere. Își asumă și ea partea ei de vină. Își recunoaște orgoliul și docilitatea, s-a considerat superioară și diferită de celelalte femei din viața artistului, acum știe că așteptările ei n-au fost realiste și s-a mințit singură așteptând ceea ce știa că nu va primi niciodată: recunoaștere din partea artistului Picasso.
Orbită de ideile la modă, trăind în prefăcătorie, aspirând să fie considerată o liber-cugetătoare și sacrificând totul pentru asta, a uitat cine este și ce își dorește și a devenit o banală provincială ca Julie, mama ei. L-a lăsat pe Picasso să amputeze cele mai bune părți din ea: fotografa a dispărut, mama n-a apărut niciodată, pictorița a rămas doar ucenică, doar statutul de amantă oficială i-a fost permis și a fost prea puțin pentru personalitatea și orgoliul ei. Naivă și prea slabă, supusă și isterică, mincinoasă și geloasă, mândră, vanitoasă, delăsătoare și docilă, o femeie fatală ce devine victima propriei pasiuni. Dora și le însușește și le recunoaște pe toate. Sunt greșelile ei. Ea le-a permis, dar omul care a ajutat-o să le facă a fost o nucă mult prea tare pentru ea.
Alte recenzii de la Slovenia Drakulić:
