Am fost foarte entuziastă când am primit cartea deoarece știam că prezintă un caz real, povestea unui fiu care află după decenii secrete bine ascunse din viața propriei mame, iar memoriile, jurnalele și biografiile sunt printre genurile mele preferate.
András Forgách, scriitor și profesor la Universitatea de Teatru și Film din Budapesta, traducător și scenarist, o figură foarte apreciată a culturii contemporane maghiare, descoperă activitatea de spion pe care mama sa a desfășurat-o lucrând ca informator pentru statul comunist Kadar. Găsește dosarele și notele, rapoartele și dările de seamă în care mama sa dezvăluia acțiunile și faptele multor cunoscuți, printre care și ale membrilor propriei familii.
Situația autorului este delicată deoarece chiar dacă află lucruri urâte despre mama sa, el nu încetează să o iubească. Și de aceea modul în care scrie carte este ca și când ar încerca să meargă pe sârmă, fiind atent la redarea exactă și conformă cu adevărul a faptelor, dar încercând în același timp să-și incrimineze cât mai puțin mama. Bineînțeles că exista și posibilitatea să pice în cealaltă parte a balanței și s-o apere fără să vrea atunci când nu era cazul. Echilibristica lui este prezentă pe tot parcursul cărții și probabil din această cauză mi s-a părut foarte greoaie și foarte dificil de asimilat. A încercat să suprime emoția, să nu se implice emoțional în redarea evenimentelor, a încercat să-și păstreze obiectivitatea și a pierdut mult la capitolul sentimente, deoarece nu-ți transmite nimic din ceea ce este în sufletul său sau modul în care anumite lucruri l-au afectat. Personajul mamei este plat și foarte slab conturat. Abia în ultima parte a cărții treci de înveliș și obții câteva repere despre adevărata fire și caracterul real al femeii, dar nici atunci detaliat, ci mai repede sugerat.
Este un roman politic, care face o analiză acidă a statului ungar în prag de prăbușire a regimului. Este o mărturie caustică, ce aduce în atenție lucruri infame, dar și meschine. Unele care influențează grav mersul evenimentelor și alte care dau doar senzația de neînsemnat. Este dovada cum un astfel de sistem obligă și impune cetățenilor fapte pe care le regretă. Doamna Papai, mama autorului este un om fără țară, fără limbă. Vorbește rar în ebraică, iar maghiara nu a învățat-o bine niciodată. Refugiată din Israel în Ungaria după război, nu reușește să se adapteze în această țară, dar nici nu-și dorește să revină în țara natală. Este un evreu care urăște statul evreu, este un om care pășește tot timpul pe nisipuri mișcătoare, fără punct real de sprijin și fără siguranță. Devine informator în momentul în care soțul său cedează psihic, fiind de fapt un înlocuitor al acestuia.
Neavând prea multe noțiuni despre istoria Ungariei au fost momente când nu am înțeles contextul politic și am simțit că am pierdut firul poveștii. În ciuda entuziasmului meu mi s-a părut o lectură anevoioasă care m-a lăsat în dese rânduri confuză. Cred că mi-aș fi dorit ca autorul să fie mai deschis față de trăirile și gândurile le care le-a experimentat aflând aceste lucruri despre mama sa. Imaginea de final n-a fost suficientă pentru mine. The Herald scrie că este „o scrisoare de dragoste care ar trebui citită de toată lumea”, dar pe mine nimic din carte nu m-a dus cu gândul la o scrisoare de dragoste, nici măcar partea care este scrisă ca un poem și care a fost foarte obositoare și foarte greu de parcurs pentru mine.




