,,Şi cel care trecea era Domnul. Dinaintea lui venea un vânt atât de puternic, de grozav că răsturna munţii şi sfărâma stâncile. Dar Domnul nu era în vântul acela …”
Istoria a ştiut întotdeauna cum, ce şi cât să ne ofere, astfel încât să poată cuprinde toată înţelepciunea omenească în locuri bine păzite, care aşteaptă şi speră să fie găsite. Adăpostite de mii de ani de infinitele deşerturi, marile mistere îi cheamă pe cei care şi-au ales drept meserie de a nu uita ceea ce alţii uită şi refuză să privească – ISTORIA. Singura care nu este cu totul în mâinile oamenilor care o fac. Ea presupune şi ceva numit imponderabilul, ,,tyche” , adică întâmplarea.
Tocmai asta încearcă să surprindă Valerio Massimo Manfredi, un profesor de arheologie clasică, în romanul său, ,,Faraonul nisipurilor” . El redă lectorului o poveste a unui popor asuprit încă din cele mai vechi timpuri.
Ierusalim, asediul babilonian din anul 586 î. Hr. Fugind printr-un tunel, profetul Ieremia duce cu sine Chivotul alianţei şi-l ascunde într-o peşteră din muntele Horeb, întorcându-se de acolo înspăimântat şi tulburat de o descoperire care pare să-i fi luat minţile. După aceea dispare în neant… Orientul Mijlociu, mileniul al II-lea d.Hr. Profesorul William Blake, egiptolog de faimă mondială este luat de acasă în toiul nopţii de doi emisari ai unei companii de prospecţiuni geologice pentru a examina un mormânt egiptean ciudat.
Şi, în timp ce confruntarea dintre teroriştii palestinieni şi Mossadul israelian riscă să arunce în aer butoiul cu praf de puşcă al Orientului Mijlociu, Blake se trezeşte în faţa celei mai misterioase întâmplări din viaţa sa: descoperirea mormântului unui faraon în deşertul Paran, la mii de kilometri depărtare de Nil. O ipoteză tulburătoare îşi face loc în mintea sa, o ipoteza care ar duce la prăbuşirea celor mai subtile echilibre ale lumii…
Nu ai nicio şansă de a rămâne un cititor distant cu o carte de tipul celei a lui Manfredi în mână. Te transformi într-un martor care se implică în naraţiune şi se afundă în ea, simţind direct tot ce simt personajele naratorului.
Pretutindeni sunt lăsate indicii, iar dacă le acorzi atenţie, făuresc de fiecare dată o imagine care va da peste cap toate credinţele finite umane de până atunci, greu de înţeles de cei ,,săraci cu duhul” .
Alte recenzii de la Valerio M. Manfredi:
