Screenshot
Trebuie să recunosc că Prologul acestei cărți a fost unul dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodată: extrem de sugestiv, tensionat și șocant.
Am crezut că am dat peste un thriller excepțional, unic și deosebit de terifiant. Eram convinsă că voi găsi toate elementele unei “rețete de succes în arta suspansului” și toate la superlativ!
Însă nu a fost să fie.
Nu zic neapărat că dezamăgirea a fost totală, dar oricum s-a dovedit a fi o foarte mare diferență între ceea ce a anunțat introducerea și ceea ce a conținut de fapt cuprinsul.
Îmi pare rău dacă insuflu acum niște prejudecăți însă nu pot ignora sentimentele pe care le-am trăit la primele pagini și cu atât mai puțin pe cele de după lecturarea întregii cărți.
Poate exagerez puțin dar ideea generală a fost că această carte a început cu o imagine perfectă a “produsului” care nu a mai semănat deloc cu cea de la “livrarea” lui.
“Îmi iau inima în dinți și urc tiptil scările.[…] când mă conving că sunt în siguranță, mă întind pe burtă în fața ușii. […] Mijesc ochii pe sub fanta îngustă de sub ușă și simt că mă ustură. […] Nu e primul care le-a căzut în capcană și nu va fi nici ultimul.[…] Foșnetul pungii de plastic îmi dă de știre că aproape au terminat să se joace cu el.[…]
Nu va trece mult până ce această ultimă dispariție va fi făcută publică. Știrea ar putea rămâne în ziare sau la televizor câteva zile sau chiar o săptămână. Apoi un eveniment mai recent și mai important îi va lua locul. Toată lumea va uita de dispariția unui copil, cu excepția familiei lui. Și a mea. Îmi amintesc de fiecare dintre ei.
Pentru că eu sunt momeala care îi ademenește aici.”
Hm? Cum vi se pare? Super incitant, nu?
Dar după asta, totul se împrăștie ca un castel din cărți de joc, pe care va trebui să încercăm să îl reconstruim. Până aici OK.
Povestea se plimbă între prezent și trecut (mai multe trecuturi) și ne amețește intenționat pentru a ne stimula imaginația. Un truc uzual și eficient, însă atunci când ne apropiem de un posibil suspect și ne formăm propriile piste, răsturnarea de situație în loc să fie surprinzătoare și magnetică este mai mult “o cădere în gol presărată cu multe semne de întrebare haotice” despre care înțelegem imediat că vor rămâne fără răspuns.
Avem o familie care răpește copii, îi torturează și îi ucide.
Copilul lor – voluntar sau involuntar – îi atrage în această casă a groazei. Atunci când în poveste sunt implicați copiii impactul emoțional atinge cote înalte, așa că m-am bucurat pe de o parte că scenele nu au fost explicite ci doar sugerate.
Finn și Mia s-au cunoscut în barul unui hotel și au început o relație imediat, deși Finn era deja implicat în una iar Mia se săturase de tipii superficiali cu care avusese întâlniri.
Acum sunt căsătoriți și urmează să se mute în casa visurilor lor.
S-au cel puțin așa și-au dorit să creadă, fiindcă și-au cheltuit ultimele economii și nici măcar nu știu cum se vor descurca cu ratele. Au cumpărat o casă care necesită foarte multe renovări, doar pentru a grăbi plecarea din casa părinților lui Finn.
Mama lui Finn, Debbie, nu este chiar soacra ideală: îi pune Miei bețe în roate, îi scoate în evidență fiecare defect și, cel mai dureros, îi reproșează faptul că nu poate avea copii.
De aceea când Debbie și Dave, în special Debbie, licitează pentru cumpărarea unei case, Mia se încăpățânează să intre în competiție cu ei, dorindu-și casa la fel de mult ca soacra sa.
O cumpără. Dar renovările sunt multe și dificile iar senzația că au făcut o afacere proastă începe să îi urmărească.
Apoi Mia află că este însărcinată. Un miracol, având în vedere numeroasele intervenții eșuate la care apelase în ultimii ani. Vestea relaxează, pentru o vreme, tensiunile dintre ea, Finn și Debbie.
Totul se prăbușește atunci când Dave face o descoperire macabră în podul casei aflate în renovare.
Mia leșină la vederea ei, cade pe scara podului și este pe punctul de a pierde copilul.
Dacă până acum umbrele din jurul fiecărui personaj erau doar foarte ușor conturate, aproape insesizabile, de aici înainte ele se adună, se întunecă și se înmulțesc.
Situațiile se răstoarnă cam haotic; povestea devine când greoaie, când incoerentă. Are și părțile ei bune, nu neg, dar sunt foarte oscilante.
Pe alocuri, am avut impresia că unele episoade au fost scrise de autori diferiți, cu stiluri diferite, care nu și-au găsit întotdeauna un numitor comun.
De citit, măcar de curiozitate.
Eu încă nu sunt hotărâtă dacă să mai încerc o carte de John Marrs sau nu…
Alte recenzii de la John Marrs:
