Cartea debutează cu un episod violent și traumatizant. Un veteran depresiv și psihotic își ucide cu pumnii soția după care își zboară creierii. La eveniment este martor copilul familiei, o fetiță de 13 ani, Rebecca. Nu este singurul abuz la care a asistat copilul deoarece violența domestică era parte din viața lor de la întoarcerea tatălui dintr-un spital de boli nervoase în urmă cu opt ani. După acest episod, Rebecca trăiește la ferma din apropierea casei părintești alături de cel mai bun prieten al său, Harvey și de tatăl acestuia, alt alcoolic, dar din fericire nonviolent.
Capitolele sunt scurte, alerte și alternează perspectiva mai multor personaje. Acțiunea pendulează între prezent și trecut și merge pe urmele câtorva femei. Ne este dezvăluită drama mamei Rebeccăi, Harriet, cu ajutorul jurnalului acesteia, dar și psihoza post-partum cu care se confruntă în prezent una dintre fetele ei, Jessie, care dispare din maternitate cu bebelușul său abia născut și aflat sub medicație deoarece trăiește cu impresia că asupra lui planează amenințarea și pericolul de a fi răpit sau ucis.
Nu este chiar un thriller psihologic, ci mai degrabă o dramă familială care urmărește trei generații de femei ale aceleași familii, punând accent pe moștenirea genetică și pe relațiile mamă-fiică. Intriga este foarte complicată, există o mulțime de personaje și de legături între ele, dar și secrete bine păstrate timp de decenii ce ies la iveală și schimbă total lucrurile.
Am admirat stoicismul și determinarea lui Harriet și am înțeles până la un punct martirajul ei. Dar aș fi preferat ca la un moment dat să ia o altă decizie și să se salveze și, în același timp, să-și scutească copilul de trauma abuzurilor.
Dintre personajele din prezent mi-a plăcut Iris, pe care nu am susținut-o în toate deciziile și concepțiile, dar care m-a convins că este dornică să stabilească o relație cu sora sa vitregă și în același timp să-și protejeze mama. Cele două fete ale Rebeccăi au parte de relații diferite cu aceasta. În timp ce Jessie este crescută de tatăl său și de o mamă vitregă care o îndepărtează voit de mama naturală, dar cu care are o relație foarte strânsă până la moartea acesteia, Iris are o legatură destul de strânsă cu Rebecca, mai ales după moartea tatălui său.
Rebecca însă refuză și după 50 de ani să vorbească despre tragedia la care a fost martoră în copilărie. Dar trecutul întotdeauna ne prinde din urmă și pentru a-și salva fata și nepoata, dar și pentru a-și găsi locul refuzat până acum în viața acestora, se vede nevoită să deschidă cufărul cu amintiri dureroase. Recunosc că nu i-am înțeles deloc deciziile și n-am reușit să empatizez deloc cu personajul.
Este o carte care pune pe tapet multe subiecte problematice: nevroza cronică, violența domestică, discriminarea și abuzul asupra femeilor cauzate de rigorile sociale patriarhale, încălcarea drepturilor de egalitate ale femeilor, psihoza post-partum, responsabilitatea maternă versus cariera profesională. Dar ideea de bază merge pe problemele pe care o familie disfuncțională și dezorganizată le poate genera și înfrunta. Istoria se repetă și pe această afirmație își construiește intriga autoarea, dar aruncând pe final o tentă de optimism și marșând pe valori ca iertarea, acceptarea și loialitatea și pe acțiunea benefică a acestora în lupta cu depresia.
Alte recenzii de la Emily Gunnis:
