Viața e nedreaptă. Şi singurul lucru adevărat este ca nedreptatea este întâmplătoare.
Îmi place Kate Morton. Am citit tot ce-a fost tradus la noi şi, abia aşteptam să ajung şi la Fiica ceasornicarului. Dar, ori pentru că am avut eu prea mari aşteptări, ori pentru că Morton, de data asta, şi-a rătăcit sclipirea de mister, n-aş putea să spun cu certitudine, clar e că m-a încercat puțin dezamăgirea la sfârşitul cărții. Am văzut şi recenzii pozitive şi negative despre carte. Ce pot să vă spun cu siguranță e că mie mi-a plăcut povestea.
E stilul deja consacrat al autoarei, cu poveşti spuse din mai multe puncte de vedere, mergând pe mai multe planuri temporale (aici, chiar mai multe decât în oricare din cărțile ei anterioare), care, la final, se întrepătrund ca nişte piese de puzzle. Poate suspansul şi misterul n-au atins nivelul cu care ne-am obişnuit, şi finalul, fiind un pic previzibil, şi-a pierdut din fascinație. Dar, ca ansamblu, povestea este bine scrisă şi interesantă, în ciuda numărului mare de personaje şi a multitudinii de poveşti anexate cu detalii care puteau dispărea fără să afecteze întregul.
Dezamăgirea mare a fost pentru mine finalul. Nu m-aş fi gândit niciodată că o să apeleze la o soluție aşa banală pentru dispariția lui Lily, ca şi cum pe ultima sută de metri şi-ar fi pierdut toată inspirația. Aş fi preferat orice altceva. N-a fost cea mai bună opțiune, din contră, mi-a părut că a sunat neverosimil, greu credibil. De asemenea, mi-aş fi dorit ca povestea lui Lily să fie dezvăluită din altă perspectivă. Poate că aşa mi-ar fi fost mai simpatică. Ar fi trebuit să empatizez cu copilăria ei tristă, dar, probabil, am fost mai concentrată pe multele firele narative, străduindu-mă să nu pierd nimic. Am avut şi un personaj favorit în persoana Adei, care m-a surprins în mod foarte plăcut la sfârşit şi căreia i-am înțeles perfect comportamentul. Lucru pe care nu-l pot spune şi despre Elodie şi povestea ei de dragoste sau despre Ruth, care a fost marea surpriză.
Povestea începe, în prezent, când Elodie, o arhivistă, primeşte o cutie plină cu amintiri ale întemeietorului arhivei, un reformator filantrop din epoca victoriană, pe care trebuie să le identifice şi clasifice. Fotografia şi carnețelul cu notițe şi desene devin o obsesie pentru tânară şi ea este determinată să descopere identitatea fetei din poză şi misterul care o înconjoară.
Tema diamantului dispărut şi apariția lui în tablou m-a dus cu gândul la Titanic aşa tare încât, pe tot parcursul lecturii, am vizualizat-o pe Lilly ca pe Kate Winslet.
Nu e o carte rea, dar, având în vedere antecedentele, Morton putea mult mai mult. Dar asta n-o să fie o piedică în a-i urmări cu aceeaşi plăcere şi curiozitate viitoarele lansări.
Nu era cale de întoarcere. Timpul curge doar într-o singură direcție. Şi nu contenea. Nu se oprea niciodată, nici măcar cât să te lase să te gândeşti. Singura cale îndărăt era în amintire.
Este o carte despre copilării nefericite, despre poveşti de dragoste cu finaluri triste, este despre greşelile trecutului, conştiințe încărcate şi trădare. Este despre a te obişnui şi accepta să trăieşti cu vina şi cu pierderea.
