De curând am descoperit-o pe Tatiana Țîbuleac, scriitoare care ocupă primul loc în topul autorilor mei favoriți. Stilul Tatianei este zguduitor, provoacă cutremure mari în sufletul cititorului, apoi îl pansează cu parfumul dulceag al poeziei, care nu lipsește din romanele ei.
Romanul Grădina de sticlă mi-a plăcut enorm și l-am citit cu nerăbdare și cu sufletul chircit, notând multe paragrafe și imagini, asupra cărora voi reveni ori de câte ori voi simți nevoia. Pentru mine, un roman bun este acela care produce un scurtcircuit în mine, care mă schimbă într-un fel sau altul sau care aduce ceva nou și care mă determină să îmi notez cât mai multe paragrafe. Așadar, romanul acesta îndeplinește toate condițiile de mai sus și își merită eticheta de roman extraordinar.
Viața întreagă am rupt din mine bucăți și le-am împărțit oamenilor, care au hrănit cu ele boturi de câini.
Romanul este scris din perspectiva unei fetițe adoptate de o rusoaică din Chișinău; o sticlăreasă care muncește mult, îngrozitor de mult. Fetița va primi numele Lastocika (care în traducere înseamnă rândunică) și va trebui să învețe să danseze în acest dans ciudat și greu al vieții, târâind cu sine traume și frici care îi mănâncă sufletul. Lastocika nu are parte de o viață ușoară; trebuie să muncească mult, se chinuie să învețe limba rusă, apoi este nevoită să învețe limba română, luptă din greu să devină medic și este urmărită constant de teama de a rămâne singură, neiubită. Adolescența ei este marcată de schimbări politice, noua față a Chișinăului, boala Tamarei, iubiri neîmplinite și traume dureroase, iar în perioada maturității se confruntă cu suferințe sfâșietoare, singura ei bucurie fiind faptul că reușește să își împlinească cel mai arzător vis și anume să devină medic.
Cu dragostea, Lastocika, să nu te încurci. Să nu fugi după ea, să n-o zgândări, nu-i place ei treaba asta. Dacă ți-a ieșit în drum, apleacă-te și pune-o în buzunar. Dacă nu, nu o căuta singură.
Mi-a plăcut foarte mult felul în care alternează cele două planuri și timpuri narative: perioada copilăriei și cea a maturității. Alt aspect care m-a fascinat și în romanul acesta, dar și în Vara în care mama a avut ochii verzi, este modul în care au fost concepute capitolele; nu sunt kilometrice, uneori sunt foarte scurte, însă atât de concentrate, atât de bine realizate, încât sunt aproape sigură că dacă ar fi fost mai lungi, ar fi dispărut tot farmecul romanului.
Tot universul Lastocikăi este compus din cioburi de sticlă: colorate, simple, murdare sau bine lustruite. Până și fata pe care o va avea suferă de sindromul oaselor de sticlă; ironic, nu? Romanul Tatianei Țîbuleac abundă în tristețe, însă într-o tristețe poetică și cere să fie citit dintr-o răsuflare, căci nu îl poți lăsa din mână.
Vă recomand cu mare drag să o citiți, căci Tatiana Țîbuleac nu este doar o scriitoare extraordinară, ci este ARTĂ pură. După ce le citești, romanele ei îți rămân în suflet multă vreme, căci te zguduie și te trezește la realitate. Cuvintele ei nu pășesc pe vârfuri prin sufletul tău, ci defilează cu tocuri groase, ale căror ecouri le vei auzi vreme îndelungată.
Doar ea amânase binele pentru ziua în care avea să-l mănânce pe tot dintr-odată. Uns pe pâine în strat gros de unt, sățios până la greață. Iar binele n-a venit. S-a stricat pe drum și a ajuns la ea cioburi. Cioburi pe pâine.
Alte recenzii de la Tatiana Țîbuleac:
