Nu cred că John Steinbeck mai are nevoie de vreo prezentare: câştigător al premiului Nobel pentru Literatură în 1962, al unui Pulitzer în 1940 pentru Fructele Mâniei, cunoscut şi apreciat la scară largă pentru romanele La răsărit de Eden şi Oameni şi şoareci.
Cu un an înainte de a primi Nobel-ul, Steinbeck scria Iarna vrajbei noastre, si bine făcea, pentru că e o mică capodoperă încântătoare şi plină de învățăminte.
Dacă-ți atingi scopul, mijloacele pot fi scuzate? Ai fi în stare să calci pe cadavre ca să-ți îndeplineşti visurile? Până unde ai merge ca să obții ce-ți doreşti? Unde te-ai opri?
Moralitatea, integritatea, verticalitatea, valorile umane sunt teme dezbătute şi analizate prin ochii personajului central al cărții, Ethan, singurul personaj creionat în profunzime. Tentațiile la care este expus, gen furt, şpagă, adulter, dar şi năzuințele celorlalți sunt motive de luptă pentru el în fiecare zi, într-un orăşel în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, iar trecutul tuturor este o carte deschisă.
Îmbinând umorul cu analiza socială profundă, Steinbeck scrie despre eşec şi ratare, despre tensiunea provocată de aşteptările celor din jur, tensiune care te poate purta pe culmile disperării, mai ales dacă simți că excesul material nu ar trebui să fie, de fapt, scopul vieții, dar care, în egală măsură, îți înăspreşte şi viziunea pe care o ai despre propria persoană.
Axându-se doar pe construcția personajului principal, autorul ne arată şi lumea în care trăieşte: o lume coruptă, interesată şi rece în fața necazurilor altora. Fiecare trage doar la propria căruță, restul n-au decât să se descurce. Aparențele sunt înşelătoare şi adevăratele intenții ascunse ca gunoiul sub preş.
Viitorul era presărat cu colți de balaur.
Nu insistă pe alte personaje, pe impresiile pe care acestea le produc naratorului, tocmai în ideea că abia ne putem cunoaşte pe noi înşine, câteodată chiar propria persoană constituind o surpriză.
Niciun om nu ştie ce se petrece cu adevărat în celelalte ființe omeneşti. Cel mai bun lucru ce-l poate face omul este să creadă că şi ceilalți gândesc ca el.
Ethan, căsătorit, tată a doi copii, lucrează în fosta băcănie a familiei, familie pe care corupția şi lăcomia a adus-o în pragul falimentului. Nevoit să lucreze pentru un italian emigrat, îşi trăieşte viața ținând discursuri rafturilor de conserve, încercând să-şi convingă nevasta că ghicitul în cărți e doar un şiretlic şi pe sine că nu e un ratat, chiar daca tot ce mai deține este numele de familie bună. Dar până şi numele îi aminteşte zi de zi cât a pierdut familia sa şi ce ar fi putut avea. E conştient că a petrecut prea mult timp nefăcând nimic şi este convins că timpul schimbării a venit.
Care ar fi salvarea lui? Cum ar putea să ofere familiei standardul pe care aceasta îl reclamă? Care-i soluția? Oare un jaf la o bancă ar reuşi să-i rezolve toate problemele?
Nu vă pot dezvălui mai mult, dar vă îndemn să citiți cartea, măcar pentru monologurile deşucheate, sarcastice şi pline de umor pe care naratorul le susține cu diverşi oameni din viața lui (cele cu nevasta sunt chiar spumoase). Dau tot farmecul lecturii, dar sunt şi modul lui inedit de a lupta cu degradarea morală.
Am vrut să cer iubirea ta nebună, /dar toți au spus că eu nu ştiu ce vreau, /şi tremur tot când suntem împreună, /dar toți îmi spun că eu nu ştiu ce vreau.
Alte recenzii de la John Steinbeck:
