Poți să împiedici o crimă după ce s-a întâmplat?
Normal că nu!
Ce întrebare e asta? Sau…adică cum? Cum ai putea face asta?
Jen se întoarce în trecut, intră într-o bulă temporală, trăiește ziua cârtiței dar culmea aici asta nu pare a fi un clișeu. Ai fi tentat să spui că este un subiect atât de răsuflat, și da, poate chiar este pe de o parte dar e foarte diferit construit.
Ca o copie a unui tablou celebru. Doar că este o copie extrem, extrem de reușită.
Într-o seară, când fiul ei proaspăt adult iese în oraș, ea îi așteaptă întoarcerea acasă cu o anxietate inexplicabilă ( ne face și pe noi să fim anxioși pentru că înțelegem că ceva se va întâmpla).
Când, de la fereastră, îl vede pe stradă apropiindu-se de casă este foarte aproape să răsufle ușurată. Numai că acolo explodează totul: de Todd se apropie un necunoscut și Todd îl înjunghie repetat, cu sânge rece.
Scenele care urmează par rupte din alt univers (și poate pe de o parte chiar sunt): ea îl strigă pe soțul ei Kelly, ies amândoi în stradă, Jen ajunge să sprijine victima cu sângele șiroind în toate părțile, Kelly își îmbrățișează copilul, copilul pare resemnat, rece, distant.
Fiul ei de 18 ani tocmai a înjunghiat un om (un străin pentru Jen) și nu pare să fie atât de șocat pe cât ar fi cineva în situația lui. Chiar îi spune mamei sale “ Am fost nevoit”.
Jen nu înțelege absolut nimic (și nici noi).
Vine poliția. Cine i-a chemat așa repede? Cum au ajuns deja? Părea că erau aici de mult, așteptând!
Todd este arestat. Părinții lui merg și ei la secție, fără niciun rezultat însă, și se întorc apoi acasă cu încărcătura unei vieți epuizate, ratate, distruse iremediabil. Jen își dorește ca a doua zi să se trezească și să realizeze că totul a fost un coșmar.
Și apoi pufff! Chiar asta se întâmplă.
Jen se trezește cu o zi în urmă. Vai ce bine! Deci nu s-a întâmplat încă, sau ce?
Nu, se pare că nu. Toate indiciile evidente și reale (începem un pic să ne îndoim de ceea ce este și nu este real) arată că tragicul eveniment încă nu s-a întâmplat.
Perfect! Jen e sigură că îl poate face să nu se mai întâmple niciodată. Chiar încearcă asta și chiar crede că a reușit. Apoi…se trezește în ziua “minus doi” și mai bulversată! Oare de ce s-a întâmplat asta? Nu a reușit să evite crima în ziua minus unu și acum fizica cuantică nedemonstrată a călătoriei în timp a nimerit-o tocmai pe ea cobaiul statistic esențial?
Încearcă și aici să modifice ce crede ea că este fundamental să fie modificat dar neavând nicio siguranță că ceea ce ea face diferit o va duce înapoi în seara crimei și va schimba cursul istoriei.
Se dovedește de fiecare dată că noile ei alegeri din zilele pe care le retrăiește nu sunt cele corecte. Sau cel puțin nu crede (credem) că sunt pentru că mereu și mereu și mereu se reîntoarce în trecut: în ziua minus trei, minus opt, minus patruzeci și șapte și nu vă mai zic apoi cât de departe merge.
Cum vi se pare? Așa-i ca este un “clișeu unic”?
În fiecare din aceste zile, Jen face ceva altfel față de ceea ce a făcut inițial și descoperă o întreagă caracatiță ascunsă în spatele multor aparențe. Atât ale fiului ei cât și ale soțului său.
Deși ideea principală este găsirea indiciului major în tot acest escape room temporal, toate celelalte mini indicii, false indicii și indicii pe care nu vrei să le vezi, sunt la fel de importante.
Răsturnările sunt atât de neașteptate încât trebuie să citești de mai multe ori același paragraf ca să fi sigur că ai înțeles cum trebuie.
O felicit sincer pe Gillian McAllister nu doar pentru că a luat acest subiect al întoarcerii în timp și l-a repus în contemporaneitate ci mai ales pentru că a plantat o sumedenie de “semințe” ale lui “dar dacă”, “poate că”, “cum ar fi” sau “ în alte vremuri, în alt timp, în altă viață”.
Ne face participanți la toată reconstrucția poveștii și cred că dincolo de toate îndoielile, surprizele și anticipările, asta mi-a plăcut cel mai mult la această carte: că m-a făcut să fiu acolo, să văd, să mă sperii și să cred!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Bookzone
Alte recenzii de la Gillian McAllister:
