Dragostea înseamnă atât de multe lucruri: înseamnă înțelegere, liniște și siguranță. Dar și pasiune, intensitate, artificii, curaj și sacrificiu. Complicat, nu?
Kerry simte toate acestea, însă nu deodată și nu lângă aceeași persoană. Sufletul, inima și mintea ei se împart între Tim– prietenul cel mai bun din copilărie, partenerul ideal și Joel– fotbalistul de aur al liceului, băiatul frumos, popular și bogat.
Triunghiul fatal al celor trei personaje se tot rotește pe parcursul cărții, tot închizând și deschizând cercuri, unul mai vicios decât celălalt.
Kerry știe că îl iubește pe Tim pentru că de mai multe ori se sacrifică pentru el dar în același timp simte ceva ciudat și indescifrabil pentru Joel, ceva care nu pare să dispară o dată cu trecerea anilor și îndepărtarea față de el. Ceva ce revine mereu și mereu, dându-i toată siguranța de sine peste cap.
La început de tot, chiar din primele pagini, ni se induce ideea că “Inima salvată” este cea a lui Joel care face infarct pe terenul de fotbal și este salvat miraculos de Kerry și Tim care îi acordă primul ajutor. O abilitate învățată la cursurile pe care le-au făcut împreună, cu scopul de a aplica mai departe la facultatea de medicină.
Așadar inima salvată pare a avea mai mult o conotație practică, medicală, brută, obiectivă.
Dar o dată ce povestea avansează, anii trec și cei implicați în evenimentul de pe teren adună experiențe de viață, nu mai știm care inimă, a cui, când și cum trebuie salvată.
Viețile lor se întrepătrund mereu iar “soarta e o scorpie” mai ales fix atunci când Kerry – “cea care se sacrifică pentru oricine, mai puțin pentru ea însăși” vede luminița fericirii de la capătul tunelului Un tunel plin de Graffity-ul empatiei proprii.
Când totul pare să se lămurească și să intre pe făgașul firesc al acelei primei iubiri unice, adevărate și necondiționate, exact în secunda respectivă totul se năruie, Kerry e nevoită să se retragă, Joel iese din peisaj iar Tim pare cea “mai sigură ancoră” de care toți se agață pentru a păstra situația tuturor (măcar) pe linia de plutire.
Cei doi bărbați se pierd în dependențe și minciuni iar Kerry e cea care îi scoate mereu la suprafață.
Toți au calitățile și defectele lor, însă toți își găsesc refugiul la ea, la o adică.
Chiar și Kerry însăși știe că nu se poate baza pe niciunul dintre cei doi, decât doar pe ea însăși.
Dar nu drogurile mă fac să mă întorc acolo, zi de zi. Este un sentiment de apartenență. Am mai simțit acest lucru doar de două ori până acum: în echipă și alături de Kerry. Mi-a lipsit. Evident, când luăm ecstasy, îmi iubesc și mai mult noii prieteni. Metamfetaminele mă agită întotdeauna din cauza inimii, dar mi-e greu să mă împotrivesc când ei sunt cu mințile vraiște și vreau să fiu și eu la fel.p. 142.
În fiecare an îmi spun că o să fie mai bine. Primii doi ani au fost suportabili. Au fost momente minunate. Al treilea an a fost dur, dar după India, am crezut că mă pot opri să iau pastile, să fiu doctorul pe care-l vrea mama mea, logodnicul pe care îl merită Kerry.
M-am înșelat. E ca și cum ai alerga pe o roată care se învârtește încontinuu, manevrată de un sadic. Țin ritmul cu partea academică, dar ori de câte ori fac anamneza unui pacient, mă fac mic de groază de parcă aș sta pe o scenă, în pielea goală, ținând în mână un panou pe care scrie “idiotul satului”.p.179
Textul este foarte lejer dar încărcat de multe, foarte multe, extrem de multe trăiri euforice, revelatoare dar și decepții devastante. Acțiunile și reacțiile, sau uneori lipsa acestora, câteodată doar a unuia dintre ei, schimbă viețile tuturor.
M-a surprins foarte plăcut această carte. Nu mă așteptam la o profunzime atât de sinceră a eșecurilor și a reușitelor. Multe paradoxuri sunt atât de frumos și simplu înfățișate încât nu pot să cred că întrebările complexe pe care ni le punem mereu au niște răspunsuri atât de evidente.
Recomand cu căldură și din inimă această carte tuturor categoriilor de cititori. Indiferent ce căutați, cu siguranță ceva tot veți găsi aici și pentru voi.
Alte recenzii de la Eva Carter:
