Timpul ma pândea ca pe o pradă.
Lupta cu leucemia, flirtul și umilința cu grotescul bolii, renunțarea la mândrie, orgoliu, acceptarea iminenței sfârșitului, renunțarea la gânduri de viitor și ancorarea în prezent, cu pași mici zi după zi, încercarea de a profita de fiecare clipă rămasă, renunțarea la rușine și curajul de a nu te mai simți prost când vomiți în public și ești privit ca un alcoolic, de a face publice cele mai dificile și jenante momente din această luptă, forțarea propriului corp peste limite chiar dacă asta presupune a-ți consuma orice fel de energie rămasă doar pentru a te simți în viață. Neputința, faptul că depinzi de ajutorul celorlați constant. Holurile spitalului și jargonul medical devin atât de familiare încât transformă lumea de afară în teritoriu necunoscut și străin.
Când moartea te pândește la orice colț și mișcare, te motivează mai puternic decât orice altceva. Despre ce scrii când ești la un pas de final? Ce vrei să lași în urmă? Ce ar conta pentru tine? Și e mai bine să scrii despre ce te preocupă sau despre ce-i ar putea preocupa pe alții? Exista o linie de mijloc, un mod prin care poți împăca și capra și varza?
Cum lupti cu disperarea, cu frustrarea, cu izolarea, cu vina? Cum te menții pe linia de plutire, cum îți poți elimina furia fără să-i rănești pe cei dragi care deja îndură aceleași chinuri ale nesiguranței la fel ca tine?
La coeur qui saigne.
Cum te poți împăca cu situația și renunța la tot ce n-ai apucat să trăiești? Cum scapi de sentimentul acut de nedreptate, cum depășești frustrarea? Cum scapi de vinovăția că ai devenit o povară pentru ceilalţi? Cum negociezi cu divinitatea pentru mai mult timp? Ce ai fi în stare să oferi la schimb pentru a-ți recâștiga dreptul la viață? Cum accepți un viitor în care pare că nu ai și tu loc? Când moartea e la un pas distanță cum pui în aplicare motto-ul „you only live once”?
În timp ce alții consultă broșuri pentru alegerea unei facultăți emerite, Suleika consultă broșuri pentru spitale cu unități de transplant superechipate și de succes. Izolarea este greu de dus, dar prietenia cu alți bolnavi de cancer, legătura formată pe simțul acut al iminentei mortalități, înțelegerea problemelor cu care se confruntă, dependența de alții, neputința, disperarea, saturația de tratamente parcă sunt mai ușor de îndurat. Prietenia aceasta ce poate părea convențională le oferă o anumită stare de invincibilitate și ancorare în realitate, dar era doar o iluzie, o bravadă, un rol jucat de dragul celorlalți, un refugiu limitat care la final îi obligă să asiste la priveghiul celor care le deveniseră sprijin și pentru care fuseseră ei înșiși sprijin. Demoralizarea provocată de moartea unui astfel de prieten este cruntă și pare imposibil de depășit.
Suferința îți dezvoltă egoismul, îți descătușează cruzimea, nu mai vezi ceea ce ar trebui din cauza furiei care te copleșește. Dar, dacă ai noroc, nu ești singur și acela care stă lângă tine, sprijin și umăr de plâns, are viața suspendată de boală la fel ca tine.
Îți înghiți resentimentele, îți îngropi umilința, îți refuzi rușinea și mergi mai departe călcându-ți în picioare mândria și visurile și înotând într-un ocean de incertitudini.
Reîntoarcerea la normalitate. Viața după cancer. Învingi cancerul, rămâi singur și nu știi ce să faci cu viața ta. Prețul plătit pentru supraviețuire se dovedește a fi prea mare, prea greu de acceptat. După ce te-ai luptat ani de zile cu cancerul, când îi supraviețuiești realizezi că nu mai știi cum să trăiești. Între ceea ce ai visat că va fi și ceea ce trăiești diferența îți provoacă confuzie și decepție profundă. Ești văzut ca un erou, un supraviețuitor, dar te simți pierdut și distrus fizic și psihic, te simți un impostor, copleșit de realitate și incapabil să funcționezi la niște parametri normali. Boala te schimbă radical, la început îți deteriorează corpul încât nu te mai recunoști în oglindă, și după ce o învingi trebuie să te obișnuiești și să accepți noua persoană care ești și noua ta minte.
Boala te învață umilința și modestia.
„Lumea frânge pe fiecare și după aceea la mulți locul în care au fost frânți se întărește.” Hemingway
Alte recenzii de la Suleika Jaouad:
