Recenzie „Kaputt” de Curzio Malaparte

Autor: Curzio Malaparte
An apariție : 2008
Editura: Nemira
Nr. Pagini: 568
Acordă o notă cărții:
 
Aspecte Pozitive:

Malaparte știe să prindă cititorul de privirea sufletului și, după o palmă aplicată părintește, să-i arate dâra sângerândă a realității.

Aspecte Negative:

Poate prea multă poetizare a trecutului. Am zis, poate.

Kaputt Curzio Malaparte carte copertaScriitorul, jurnalistul și diplomatul italian Curzio Malaparte, pe numele său adevărat Kurt Erich Suckert, ne oferă o perspectivă a ororilor celei de a doua conflagrații mondiale, în capodopera „Kaputt”, prin participarea directă, ca spectator, regizor și, uneori, chiar scenarist al întâmplărilor.

A studiat la Collegio Cicognini și la Universitatea La Sapienza din Roma. După ce a urmat o carieră în diplomație, pe care, ofensat de tot ceea ce se întâmpla în lumea politică, a abandonat-o în favoarea jurnalismului și a literaturii.

Într-o perioadă de rătăcire, când poza în postura de „l`enfant terible”, în anul 1920 a aderat la Partidul Național Fascist, devenind pentru o scurtă perioadă teoreticianul fascismului.

Conflictul dinte el și fascism a fost declanșat în momentul în care a denunțat abuzurile lui Mussollini, fiind mai apoi exilat vreme de cinci ani pe insula Lipari și, apoi, încarcerat câțiva ani la închisoarea Regina Coeli. Ca o ultimă provocare, în 1957, înainte de a înceta din viață, Malaparte aderă la comunism.

„Kaputt” este un amestec de nostalgie, lacrimi și speranță, poetizată pe alocuri cu o incisivă comparație între ceea ce a fost și ceea ce este. Dezvelind de mantia ipocriziei doctrinele fabricate de mințile imunde, capodopera strivește falsele valori sub stilul deschis, fără a  întina puritatea spirituală.

Malaparte nu reneagă trecutul, ba dimpotrivă, în anumite ipostaze, printre cortegii de morți, de flămânzi și de ființe îndobitocite până aproape de animalitate, el retrăiește gloriosul trecut, aproape în modul vechilor arcadieni, strecurând printre mucegăiri de destine, prinse în malaxorul dezrădăcinărilor sufletești, un iz de aristocrație, de noblețe pură și panaceică.

Aproape ca un spin în talpa lui Mussollini, teribilismul lui Malaparte se împletește cu un erudism halucinant care își răsfiră mantia peste trăirile diplomatului, scriitorului și omului Curzio Malaparte într-un amestec de poezie și nepoezie, strigăt și tăcere, moarte și nemoarte.

Stilulul lui Malaparte este o încrengătură de relatări de la fața locului, însă nu din punctul de vedere al corespondentului de război și nici măcar din cel al beligerantului târât volen non volens, într-un război purtat de hilare doctrine fabricate în cuva minților bolnave ca o justificare a putregaiului din noi.

Malaparte relatează ororile războiului în calitate de om, strecurând printre pârjolitoarele atrocități izul de umanitate biciuit de disperare în acei ani de neliniște și frângeri de destine. Deși nu emite verdicte irefutabile, totuși autorul ne apropie de nuditatea adevărului, descărnat de inutilele împodobiri cu iluzii, așezându-se în fața unei uși aparent interzise, ne spune că tot cea ce avem de făcut este să îndrăznim să o deschidem.

Astfel, Malaparte ne dezvăluie o mulțime de personaje istorice cu care s-a intersectat. Prințul Eugenio de Suedia, învolburat de mantia așteptării, într-un septembrie „primăvăratic”, se străduiește să arboreze aura nobleței regale. Nebunia lui Ante Pavelici, pozând în salvatorul poporului croat, Belgradul asediat, copilul sârb care luptă până la ultima suflare a muniției, nesfârșitele câmpii ucrainiene pline de hoituri de animale și tancuri, de soldați, de bătrâni și copii spânzurați și etalați în piețele publice, ghetourile ploneze pline de cadavre vii, toate acestea țes realitatea pe o pânză a nebuniei expansive prin intermediul îndoctrinărilor stafidite.

Îți place cartea până acum? Vezi și lista cărților scrise de Curzio Malaparte.

Printre toate aceste cutremurătoare întâmplări, Curzio Malaparte ne face cunoștință cu boemia unor teribile personaje, care viețuiesc undeva între moarte și nemoarte, într-un „no men`s land” delimitat de sârma înghimpată a neputinței, trăind și așteptând într-o epocă în care viața avea aceeași valoare cu o mucegăită bucată de pâine. Printre acești teribiliști se numără contele spaniol De Foxa, guvernatorul general al Poloniei reichministerul Frank și Jaako Leppo.

Autorul este martorul unor evenimente istorice pe care ni le dezvăluie oarecum în forma lor neșlefuită, totuși glazurându-le cu spiritul justițiar al omului erudit care nu va fi nicicând de acord cu maladiva dezumanizare produsă de războaie. Astfel, ne expune în graiul naratorului-participant pogromul de la Iași, uciderea prin sufocare a evreilor transportați în trenuri de vite la Podul Iloaiei, masacrarea din „taberele de reeducare” a sovieticilor care puteau să citească fluent, disperarea soldaților fasciști în fața „câinilor roșii” instruiți de soldații Uniunii Sovietice să arunce în aer panzerele germane, ipocrizia îmbinată cu o undă de regret a germanilor blazați care văd eșuarea propagării „magnificei Die Kultur” în sânul celorlalte popoare.

Dacă la început Malaparte ne înfățișează entuziasmul soldatului nazist în fața expansiunii cu o uimitoare viteză prin însângerata țărână a sfâșiatei Europe, cu timpul însă, ne arată șchiopătândul pas de defilare al mândrei armate naziste, ciopârțită de înfrângerea de la Stalingrad când, în ochii răcanilor, care de la o zi la alta devin terifiant de tineri, însă nu neapărat inocenți, se citește teama, cea care schimbă macazul conflagrației de la entuziasmul ideologic al cotropirii la disperata luptă pentru supraviețuire.

Este un joc al iluziilor și deziluziiilor, al grobianismului și ostentației practicate de germani în palatele națiunilor cucerite, al amestecului de miopie și speranță ce picură în sufletele oamenilor simpli moartea, cea care este aceeași pentru toți, în ciuda tentației dementei sfidări, în pofida răcnetului de ode nihiliste revărsate în ritmul descreieraților și al continuei lustruiri a realității în funcție de oportunități și capricii.

Este momentul în care cuvântul „Kaputt” răsună sub căștile prăfuite de sângele victimelor colaterale, secunda spongiformă în care Supraomul se preschimbă într-un gheboșat om căruia îi vuiește în tâmple ralul templului dărâmat de un alt templu.

În tot acest timp Malaparte joacă întotdeauna cu cărțile la vedere, emanând șuierul teribilismului necoafat în relațiile cu aliații Italiei, pogorând în dialogurile cu aceștia spinii dezacordului față de tot ceea ce se întâmplă, chiar dacă uneori nu se exprimă tranșant, asta doar datorită faptului că el nu a fost niciodată tentat de a se erija în Marele Judecător Suprem.

Este o capodoperă a capodoperelor, o treaptă la care puțini pot ajunge, deși, judecând după întregul noian de întâmplări narate în „Kaputt”, ar fi fost indicat de genul acesta să nu poarte pecetea realitații.

Citiți, vă rog, și nu vă lăsați descurajați de grosimea cărții. Citiți până la capăt, chiar dacă uneori o să simțiți durerea strigându-vă pe coridoarele cutiei craniene. Citiți și învățați în același timp.

Lectură plăcută!

Dacă îți plac articolele noastre, încurajează-ne cu un share :)
Câștigă cartea săptămânii
Peste 8000 iubitori de carte s-au alăturat Tribului Booknation.ro și participă săptămânal la concursul Cartea Săptămânii, în care oferim ca premii multe 📖 foarte faine! Hai și tu! 👍

Descoperă cartea săptămânii

Iubim comentariile tale :)