Auzisem despre Ioana Dumitrăchescu că are idei frumoase şi surprinzătoare abordate în romanele sale, iar atunci când Editura Celestium a fost pusă din nou pe piloni, de data asta mai statornici, am fost mai mult decât bucuroasă, ţinând cont că una dintre apariţiile acesteia avea să fie Lacrimi de îngeri. Scrisă de nimeni alta decât Ioana Dumitrăchescu, am fost mai mult decât încântată atunci când a ajuns în mâinile mele, trimisă de însăşi autoarea.
Nu ştiu ce este mai nedrept, că te caut şi poate nu te voi găsi niciodată sau că sunt nevoită să te uit şi să mă prefac că nu ai existat vreodată? Poate iubirile mor atunci când ultima suflare a inimii piere. Poate trăiesc într-o amintire ascunsă în Universul vast.
Despre Lacrimi de îngeri nu pot spune că este o poveste ce se citeşte repede şi de oricine. Fiind un carusel de evenimente, iubiri confuze, drame dar şi situaţii ambigue, Lacrimi de îngeri pare cartea potrivită pentru acei adolescenţi ce abia acum au descoperit plăcerea lecturii. Naivitatea protagonistei, pe numele ei Alexandra, dar şi unele acţiuni repezite şi nefondate, ar da unui cititor avansat ceva stări de iritaţie.
De-a lungul poveştii am oscilat în a cataloga personajele în tot felul de boli psihice: ba bipolaritate, ba schizofrenie. Deşi la început e pur şi simplu o poveste de dragoste cu dramele tipice tinereţii, la un moment dat se schimbă cursul, tot firul narativ explodând în zeci de direcţii cu evenimente care din care mai ciudate.
De la povestea de dragoste fulger dintre Alexandra şi Florin, ne trezim prinşi într-un triunghi amoros odată cu conştientizarea lui Cristian a iubirii sale pentru buna lui prietenă. O simplă vacanţă la mare schimbă însă tot repertoriul având în vedere că sentimentele încuiate de ceva vreme ale Alexandrei explodează rănindu-i pe cei din jur şi creându-i o stare de debusolare.
Pot să afirm sincer că încep să mă îndrăgostesc de ea. Pe Alexandra o mai văd doar în ceaţă, dar dispare de cum mintea are apucături de artă fotografică. Ea nu mai e şi nici nu mai vreau să fie.
Momentul critic nu este atins decât atunci când Cristi dispare subit, ca mai apoi Florin să-şi pună capăt vieţii asaltat fiind atât de tristeţea pierderii Alexandrei cât şi de vitregiile vieţii. Iar atunci când Alexandra se ridică din groapa mâhnirii şi a regretelor şi pleacă în căutarea lui Cristi, naraţiunea este aruncată într-un thriller cu acţiuni vârtej din pricina cărora ţi-e greu să mai ţii pasul, atât cu sentimentele cât şi cu poveştile ascunse ale personajelor.
Lacrimi de îngeri m-a impresionat cu multitudinea temelor abordate, însă m-a dezamăgit cu modul în care a fost transpusă povestea. Pe de o parte, este Alexandra care efectiv te uimeşte cu naivitatea sa. Cu toate că recunosc că pentru a face atâtea greşeli prosteşti ai nevoie de un grad ridicat de naivitate care să-ţi întunece orice simţ al conservarii. Pe de altă parte, sunt acţiunile au aer de superficialitate.
In schimb, am putut aprecia fiecare fragment ce deschidea fiecare capitol în parte şi care oferea o doză de profunzime romanului.
Visele ne conduc de mână spre realitatea vieţii noastre, atâta timp cât durerea nu ne sugrumă dorinţele trupeşti.
Alte recenzii de la Ioana Dumitrăchescu:
