Legendele clanului Otori:
Cartea 1 – Să nu trezeşti podeaua-privighetoare
Cartea 2 – Sub cerul liber, având drept pernă iarba
Cartea 3 – Strălucirea lunii, atingerea vântului
Seria cuprinde mai multe cărți, dar la noi au fost publicate doar acestea trei în urmă cu ceva timp, de care eu, personal, abia acum am auzit. M-a entuziasmat foarte tare combinația, suna perfect pentru gustul meu: Japonia feudala împletită cu elemente de fantasy. Și inițial mi-a plăcut tare, acuși că am terminat-o zic că e drăguță și interesantă, recunosc că m-a captivat, dar are ceva lipsuri și neconcordante, pe care o să i le iert autoarei în ideea că nu e chiar ficțiune istorica, ci mai mult fantasy. Cu toate acestea mi–aș fi dorit să respecte mai îndeaproape cultura și viață sociala japoneză, dacă tot a ales cadrul ăsta pentru poveste.
Povestea începe cu un măcel. Un întreg sat este ras de pe fața pământului, sătenii sunt măcelăriți, casele distruse, nimic nu rămâne în picioare. Lupta dintre clanuri este violentă și crudă. Japonia e sfâșiată de războiul civil dintre clanuri pentru putere. Singurul supraviețuitor este un băiat de vreo 16 ani, salvat de un nobil aflat la momentul potrivit în locul potrivit. Inițial, n-am înțeles ce e cu credința ieșită din tipar a acestui clan măcelărit, numiți Hiddeni, abia pe la ultima carte am înțeles că autoarea a ales să-i facă creștini. Cam ciudată alegerea. Putea să respecte adevărul istoric și să meargă doar pe budism și shintoism pentru că intriga n-ar fi avut de suferit. De asemenea, n-am înțeles cum aș putea să mă simt în Japonia și să rezonez cu povestea dacă tu refuzi cu încăpățânare să folosești denumirile și valorile recunoscute ale istoriei lor: samurai, daimyo, ninja, codul Bushido, shogun, eta, etc. Nici ierarhia și stratificarea socială n-am regăsit-o. Singurul japonez mai aproape de adevăr a fost Shigeru Otori, dar a dispărut repede din peisaj. Doar el mi-a amintit într-o oarecare măsură de profunzimea și inteligența personajelor din Shogun. A fost singurul care m-a surprins cu mintea ascuțită, cu ascunzișiurile ei și cu un oareșce joc dublu. Dar nici el nu m-a mulțumit pe săturate din cauza poveștii de dragoste în care este implicat. Celelalte personaje au fost destul de plate, n-au reușit să mă surprindă mai deloc, iar câteva mi-au părut a face parte din altă poveste.
Cealaltă poveste de dragoste a fost dezamăgirea mare. O dragoste la prima vedere între doi japonezi sadea nu mi-a picat prea bine. În cultura veche japoneză, cuvântul dragoste este inexistent. Există pasiunea pe care o poți dezvolta pentru gheișe sau concubine, dar căsătoria nu implica mai niciodată acest sentiment. Ei credeau în onoare, în demnitate, respect, datorie, familie. Astea-s noțiunile lor de bază. Femeile sunt proprietăți, niciodată muze. Doar cele ce sunt educate pentru Lumea Sălciilor pot anima genul ăsta pasional de sentiment, care este privit cu indulgență și trecut cu vederea ca o slăbiciune. Când mi-a aruncat ideea asta de suflete pereche m-a pierdut definitiv. Și apoi sunt personajele. Autoarea merge pe exploatarea slăbiciunilor umane. Atât la bărbați, cât și la femei. Și n-a fost cea mai bună idee. Nu când e vorba de japonezi. Un samurai care fuge de un seppuku nu e japonez.
E adevărat că sunt puse în antiteză compasiunea creștină și cruzimea japoneză, e adevărat că apar noțiunile de onoare elementare care induc la acțiunea obligatorie de sinucidere, ce intră în conflict direct cu dogmele creștine ce n-o aprobă. Provocarea cea mai greu de digerat a fost ideea de feminism timpuriu, încercarea de a egaliza statutul femeii cu cel al bărbatului prin intermediul unui personaj slab, după părerea mea, care a depins mai mult de noroc și destin, decât de propriile capacități. Iar tentativa ei de ascensiune este pe față, deschisă, n-are substratul și istețimea unei minți geniale. Pentru că femeile japoneze pot fi deștepte, prin educație, gândire și mentalitate, atât de deștepte încât pot schimba o situație în favoarea lor fară că nimeni să realizeze că au fost implicate. N-a fost cazul aici.
În concluzie, e o lectură ușoară și antrenantă dacă nu ești foarte pretențios în respectarea realității istorice. N-are profunzime și multe răsturnări de situație, nu te ia prin surprindere, dar ca lectură de relaxare a fost binevenită. Intriga nu e foarte complicată. Sunt doar două personaje principale al căror destin e urmărit, în principiu. Un băiat, care în urma unei tragedii își regăsește adevărata familie și rădăcinile. Și o fată, ce pare blestemată, care a trăit mai mult de jumătate din viață ca ostatică printre străini. Otori Takeo și Shirakawa Kaede, amândoi urmași ai unor clanuri puternice, cu moșteniri mari și talente nebănuite. Unul are de îndeplinit o profeție, celălalt vrea să–și înfrângă destinul. Takeo este adoptat și recunoscut de Otori Shigeru care îi oferă educație și cu ajutorul căruia își descoperă talentele supranaturale ce-l leagă de Trib. Kaede este promisă spre căsătorie de câteva ori, dar toți cei ce-i sunt promiși par blestemați. Prin acțiunile lor, cei doi își fac dușmani puternici, iar legătură lor de dragoste nu pare a mulțumi pe nimeni.




