(…) erau oamenii, da, erau oameni adevărați, toleranți, culți, rafinați, distinși, erudiți, plini de umor, oameni care credeau în valori veritabile (…) (pag.75)
Scriitorului Șerban Tomșa îmi propusesem să-i urmăresc regulat activitatea; nu am făcut-o și, sunt sigură, mă va ierta cu blândețe, pentru că știe, poate mai bine decât mulți alții, cât de ofertant este Bucureștiul, în activități și preocupări de tot felul.
Cu Maimuțe în haremul nopții mă revanșez – având intenția să-mi și clarific un eventual verdict în ceea ce privește scriitura dumnealui, fiindcă, deși Călugărul negru îmi plăcuse mult, nu obișnuiesc să mă pronunț după numai un text citit – și, trebuie să spun, nu am niciun regret.
Mai dau o raită și pe blogul autorului, acolo unde întâlnesc aceeași sinceritate dezarmantă (sau curaj nebunesc?) laolaltă cu articole pe teme diverse, citesc rânduri minunate, dar și…printre rânduri.
Da, stilul cărții se înscrie întocmai între preferințele sale, după cum însuși notează : “Rămân, oricum, adeptul literaturii bazate pe echivoc”; ambiguitate, realism, comic și profeție tragică – desigur, în manieră proprie – găsim și în Maimuțe…, întocmai ca la admiratul Faulkner.
Și peste toate, sau înainte de toate, mereu elementul surpriză, sentimentul acela că farmecul întreg al cărții stă tocmai în a nu fi niciodată pe deplin descifrată, îmblânzită, anticipată.
“Textele sale sunt complicate și frumoase, ca niște jocuri create special pentru cititorii de profesie” mai spune scriitorul despre același Faulkner, iar eu mă văd nevoită să aplic exact aceleași aprecieri la cartea domniei sale.
Maimuțe în haremul nopții mi-a plăcut de la primele rânduri și pagini, iar senzația avea să persiste în mai tot restul cărții. Nu o să spun că e perfectă, dar se apropie mult, după criteriile personale. Deci verdictul meu? Șerban Tomșa, unul dintre contemporanii români preferați.
Această poveste ciudată, care între politică, religie, filozofie, iubire, literatură (multă literatură), eșecuri, speranțe, singurătate, frici, ironie, copilărie, umor, intercalează fantasticul, provoacă mintea, întreține interesul, amuză, educă, înduioșează.
În carte urmărim mai multe fire narative, cu toate că ele nu curg după criteriul unitaritatii; este nevoie ca, prin lectură, să culegem indiciile, mesajele – adesea sugerate, deghizate, abia perceptibile – compunând, cu fiecare cheie găsită, povestea lui Tehur, a lui Dante și naratorul.
Tehur și Dante, foști colegi de școală, acum ajunși la vârste înaintate, sunt profesori într-un sătuc uitat de lume; prefectul însă, are pentru el planuri mărețe: va fi oraș, iar întru acest demers ambițios, îl reboteaza Ulpia Silvana Dacica.
Așa cum este firesc, apar străinii, vin investițiile, se pornesc motoarele economiei. Chiar de după colț – mai exact, din cârciuma Nirvana – se ivesc liderii comunității. E clar, prosperitatea bate la ușa, progresul nu mai are parcă răbdare, se scutură de praf valorile descoperite / fabricate ale urbei.
Și oamenii, acum localnici modernizati, ei ce spun, ce gândesc, ce fac?
Înainte de toate, poposesc regulat pe la Nirvana; apoi, mereu cu ochii după aproapele, așa cum ne învață religia. Mai și citesc, fiindcă, vorba aceea, în Europa trebuie să vii mereu cu idei, să produci, să faci zgomot și să dai din coate. Ce autori preferă? Ei, iata…
Cu prilejul acesta – și încă destule altele – textul primește un substrat consistent din experiența personală de viață a autorului. În replicile personajelor – în special Tehur și Dante – , în poveștile lor de viață, bănuim, așa cum este și firesc, multe din crezurile, năzuințele, eșecurile, amărăciunile scriitorului.
Hipersensibili, bolnavi de dragoste pentru literatură – și trăind mereu pe tărâmurile sale – Tehur și Dante pierd teren în viețile personale. Căsătorii eșuate, iubiri ratate, singurătate, prietenii pierdute, alcoolism, insomnie, frici, profesii neîncununate.
Ratoiul uriaș, maimuțele, piticul suedez și norvegianul – tot atâtea cadre fantastice, în care vedem desfășurându-se imaginația, împletită cu umorul sarcastic, sau doar melancolic.
Ritmul alert desfășoară personaje bizare, cu nume împrumutate din literatură, filozofie, istorie.
- Țăranii au fost înlocuiți de niște creaturi cu apucături de răutate, invidie, ipocrizie, parvenitism, intoleranță, demagogie, lăcomie, orgolii, ambiții și jocuri meschine.
- Utopiile își fac loc oriunde; cum ar fi o societate în care totul se face din plăcere? Dar salvarea venind numai de la copii, singurii încă puri? Elevii și studenții, doar ei ar mai putea întemeia noul umanism, unde incultura va fi definitiv și total eradicată!
- Frământări pe teme religioase. Până și politicienii își protejează alegătorii, de ce atunci Dumnezeu permite atâtea? …
- Condiția scriitorului în lume. Timpul și oamenii nu mai au răbdare să descopere valorile adevărate. Și atunci, încotro, pentru intelectualitate?
Nostalgii după orașul studiilor; o iubire atât de mare, încât blochează reacțiile. Lui Tehur, care duce în cârcă o copilărie dură și o viață ratată, nu-i mai rămâne decât să-și amintească dureros, să se refugieze în sine și literatură, să se lupte cu o casă făcută prost, să construiască o alta, printr-o răsplată pe care nu o mai aștepta, atunci când se afla cu totul la pământ.
Mai are de recunoscut, în fiecare zi, chipul îmbătrânit pe care i-l arată oglinda, de salvat maimuța bătrână, de biruit lupta cu nefericirile din liceu și studenție. Și încă un lucru…
Acestea sunt numai câteva dintre ideile care mi-au reținut atenția.
O bănuiala anume, legată de personajele Tehur – Dante mă va bântui, sunt sigură, multă vreme.
Citiți! Citiți Șerban Tomșa! Citiți Maimuțe în haremul nopții!
Nu de intelectuali avem nevoie. Ăștia sunt toti niște bețivi utopici. Important e să fii gospodar.(pag.153)
Alte recenzii de la Șerban Tomșa:
