Deși autoarea a dorit să scrie o poveste despre Catherine Dior, sora renumitului creator de modă, cea care l-a inspirat pentru crearea parfumului Dior și a celebrei rochii Miss Dior, s-a dovedit a fi o misiune foarte dificilă deoarece aceasta a trăit discret și a refuzat să apară în luminile rampei în ciuda succesului de care s-a bucurat fratele sau și în ciuda relației foarte apropiate pe care a avut-o cu acesta. Cu toate acestea, este o poveste captivantă despre modă, tendințe, femei puternice, curaj și rezistență. Este o poveste care pune accent pe cât de greu le-a fost victimelor abuzate și maltratate în lagărele de concentrare ale lui Hitler să meargă mai departe după terminarea războiului. Revenirea acasă și la o viață normală a fost chiar imposibilă pentru unii dintre cei întorși. Depresia și traumele au fost imposibil de depășit.
Recunosc că nu sunt foarte pasionată de noi tendințe, modă de top și case de lux, dar povestea m-a acaparat în așa măsură încât am pierdut ceva timp căutând modele de rochii și pălării, colecții și vernisaje care au avut la bază revoluționara idee New Look, apărută chiar după terminarea războiului care a fost atât de apreciată și, în egală măsură huiduită. Pe de o parte, cei care o susțineau și erau încântați de ea erau creatorii și cei care lucraseră și înainte de război în domeniu și care doreau relansarea și reatragerea publicului interesat, de cealaltă parte erau cei care suferiseră foame și lipsuri în timpul războiului și care încă se luptau să supraviețuiască și să facă față sărăciei și nevoilor. Colecția de lux a lui Dior a venit ca o palmă peste față pentru populația abia scăpată de război. Au existat chiar și reacții violente ale căror victime au fost femei bogate ce au îndrăznit să poarte rochii Dior pe stradă și s-au trezit brutalizate și agresate. Deși Dior dorea a propune o idee plină de gingășie și nouă, tendința lui se plia de fapt tot pe vechi, mergând pe principiile și concepțiile pe care se bazase La Belle Époque cu viziunea ei uimitoare și romantică și toate elementele ei asupra feminității, luxului, opulenței și grației.
Catherine și Christian Dior s-au născut într-o familie numeroasă, de burghezi destul de bine situați. Copilăria lor a fost dominată de figura mamei, o femeie de lume, elegantă și frumoasă, dar care le-a oferit o educație autoritară și severă, în care exprimarea afecțiunii era evitată. Pasiunile mamei pentru modă și îngrijirea florilor au devenit și pasiunile copiilor. Catherine, după terminarea războiului, va îngriji și cultiva trandafiri timp de jumătate de secol în propriile grădini, iar Christian își va etala creațiile în vernisaje și expoziții vaste și opulente. Creatorul chiar recunoștea la un moment dat că dacă mama lui ar fi trăit și nu ar fi murit atât de tânără, ar fi dezaprobat total drumul ales de el, în ciuda pasiunii ei pentru modă. Popularitatea și faima ar fi fost considerate de aceasta nedemne, vulgare și indecente.
Povestea se concentrează mai mult pe viața și parcursul lui Dior în domeniul modei decât pe biografia lui Catherine. Autoarea a vizitat casele în care au trăit și au muncit cei doi frați, a vizionat colecțiile păstrate în arhivele Dior, muzeul, grădinile de trandafiri, dar nu a reușit să afle gândurile intime ale personajului său. Discreția acesteia, trăsătură preluată de la mama ei probabil, a fost desăvârșită pe toată perioada vieții. Este descrisă de prieteni și cunoscuți ca fiind o femeie puternică, intimidantă chiar, asocială, retrasă și foarte rezervată, dar care a știut, în felul ei distant și reținut, să iubească și să le fie mereu aproape celor dragi.
În timpul războiului și al ocupației Parisului, Catherine s-a afiliat unei grupări din Rezistență. A fost prinsă de nemți în 1944, torturată în Rue de la Pompe de o bandă de naziști turbați ai Gestapoului și deportată la Ravensbruck. Catherine nu a vorbit niciodată despre suferințele îndurate în lagăr, deși a participat ca martor al acuzării la procesul celor care au torturat-o. Autoarea reconstituie povestea dureroasă a deportării și viața din lagăre bazându-se pe jurnalele și memoriile altor franțuzoaice aflate în același timp și loc cu ea. Singurul lucru care dezvăluia ura ei față de acea perioadă neagră era refuzul de a avea de-a face cu orice era de producție sau origine nemțească. Nu suporta să audă nici măcar limba nemțească. Traumele erau adânci, dar Catherine n-a clacat și a reușit să meargă mai departe. A suferit toată viața de rănile teribile de la șolduri, spate și picioare pricinuite de lunile de muncă forțată și de marșul morții care i-au cauzat artrită cronică, reumatism și probleme la rinichi. De asemenea, a suferit de insomnie, coșmaruri, pierderi de memorie, anxietate și depresie. Tot ca urmare a tratamentului din lagăre nu a putut avea niciodată copii. A manifestat după război o mare nevoie de izolare, întâlnită frecvent la cei care au supraviețuit lagărelor, dar a preferat tăcerea și a refuzat să disece subiectul torturilor și tratamentului inuman îndurate în lagăre. A trăit cu demnitate, iubindu-și familia și cultivând prietenii de-o viață cu femeile cu care pe perioada deportării a împărțit suferința, înconjurată de trandafiri în grădina casei sale. Vă recomand povestea lui Catherine, un spirit neînfrânt, o luptătoare a Rezistenței, o supraviețuitoare a lagărelor de concentrare și o mare iubitoare de flori care și-a susținut necondiționat fratele pentru care a fost o muză de inspirație ce i-a influențat decisiv și cu mare succes creațiile.
Alte recenzii de la Justine Picardie:
